Cristina este o tânără actriţă. Ne-am întâlnit într-o zi de septembrie în apropierea UNATC unde Cristina repetă de zor pentru proiectele ei. Am vorbit despre cum a ajuns să devină actriţă şi nu creatoare de desene animate, despre Bucureşti şi despre planurile ei.
Unde joci?
Sunt colaborator la Teatrul de Comedie şi la teatre independente - la Godot, la Teatrul de Artă… momentan.
De ce ai vrut să devii actriță?
E o chestie în familie. Ai mei sunt amândoi regizori şi m-am opus până la o vârstă. Aveam exemplul în casă şi ştiam ce înseamnă, cât de greu e. Până în liceu, când am ajuns tot la teatru. Am intrat în Orpheus, trupa de la Viteazu’, am jucat acolo doi ani şi jumătate după care nu mi-a mai plăcut pentru că mi se părea învechit – sau cel puţin nepotrivit cu vârsta - ce se face, aşa că mi-am făcut trupa mea… de nebună.
Cum a fost?
Am dat nişte audiţii ca să găsesc oameni. N-a venit nimeni, pentru că toată lumea din Viteazu’ mergea la Orpheus, nu la o trupă unkown, mai ales şi cu un nume ca al nostru: Limelight. Nişte mistici. Am rămas în patru, adică cei care ne adunasem să facem trupa: eu, prietenul meu de atunci, care mi-a fost şi coleg de grupă în facultate, o fată care acum dă la actorie după ce a încercat să fugă de teatru şi să facă dreptul, şi încă un băiat care acum e la medicină, dar vine şi el curând, sunt sigură.
Ai avut vreun moment de „revelaţie”, care să te împingă spre teatru?
Am avut mai degrabă momente de dat înapoi.
Care ar fi fost alternativa?
În şcoala generală am fost de la creatoare de desene animate până la pictoriţă, cu toate că n-am talent la desen. Nu prea ştiu ce voiam eu atunci. Am vrut să fiu şi cântăreaţă - asta ştiu să fac, din fericire. M-am gândit să dau şi la Conservator, la vioară. În fond, tot la asta cu teatrul am ajuns, pentru că e în familie. După cum ţi-am povestit, m-am apucat în liceu, iar în clasa a XII-a am avut un moment de panică în care am dat înapoi şi m-am hotărât să dau la litere. Eram foarte convinsă atunci că o să fac literele şi o să devin următoarea Mircea Cărtărescu.
Tu eşti născută în Bucureşti?
Da, nu am nici măcar rude la ţară.
Te-ai muta din Bucureşti?
Nu ştiu. Depinde de oraş.
În străinătate?
Cred că mi-e frică. Am vrut să dau la master în Anglia. M-am gândit foarte mult anul ăsta dacă să fac asta, dar până la urmă tot ţara ta e a ta.
Ce îţi place cel mai mult la Bucureşti?
Îmi place că găsesc locuri noi mereu. Mi se pare foarte mişto chestia asta.
Care-i ultimul loc nou pe care l-ai găsit şi te-a surprins?
Am găsit o zonă de blocuri foarte frumoase şi foarte vechi. Zona aceea de la Naţiunile Unite în spate, cum mergi spre Casa Poporului. Nu ştiu dacă sunt blocuri comuniste, majoritatea au bulină şi vor fi dărâmate. Acolo se filmează ceva în care o să am şi eu o mică scenă. E foarte liniştită zona. Mai găseşti nişte mici oaze de ceva bun. Mi se pare underrated Bucureştiul. Toată lumea îl consideră un oraş comunist, dar are o grămadă de locuri păstrate bine - dinainte de comunism sau chiar şi din timpul comunismului – care sunt chiar mişto.
Crezi că singura zonă de divertisment este Centrul Vechi?
Nu ştiu dacă e neapărat aşa. Majoritatea cluburilor sunt acolo, dar eu nu sunt o persoană de club. Habar n-am. E posibil să mai fie o grămadă prin locuri pe care noi să nu le ştim. Eu ştiu că prin Floreasca sunt o grămadă.
Tu unde ieşi de obicei?
La noi, la actorie, e un cerc foarte închis. Ne întâlnim noi între noi, în aceleaşi locuri - care sunt foarte puţine şi în general în zona şcolii. Locul de distracţie a oamenilor de la actorie este marţi seară în Godot. Dacă vrei să dansezi, ăla e locul. Mai mergem la karaoke în Yellow Club în Titan, în Control… and so on.
Crezi că Bucureştiul e cel mai bun oraş pentru actori?
Depinde cum priveşti lucurile. În Bucureşti sunt mai multe teatre, îţi poţi face proiectele singur şi ai unde să baţi la uşi cu ele. Se poate să fie mai ofertant să fii într-un orăşel de provincie în care singura distracţie e teatrul. Uite, teatrul pentru liceeni... nu se poate organiza nici un festival de teatru pentru liceeni în Bucureşti, pentru că sunt prea multe tentaţii. Dacă organizezi un festival de teatru în Alexandria, unde nimeni n-are ce să facă, copiii chiar se concentrează pe festival. Se şi vede asta în spectacole. Spectacolele celor din Bucureşti sunt rareori mai bune ca ale celor din provincie. Vorbesc în continuare de teatru pentru copii, nu vreau să generalizez.
Care-i locul tău preferat din Bucureşti?
Am mai multe care au valoare sentimentală. Unul e Parcul Ioanid în care o să şi filmez. Acolo mi-am petrecut jumătate din adolescenţă citind, stând pe băncuţe, mă mai gândeam la chestii, mai cântam. E foarte intim şi liniştit. În rest, terase, băruleţe… de exemplu Grădina cu Ceai, ăla e locul meu preferat vara. Acolo am învăţat pentru bac şi pentru licenţă. Apoi, Green Hours, pentru că acolo mi-am petrecut dimineaţa de după balul din a 12-a, una dintre cele mai mişto dimineţi cu prieteni şi, bineînţeles, Centrul Vechi. Îmi place să-mi pierd vremea în Cărtureşti. Stau cu orele acolo. Şi Grădina Eden mai e tare, dar pe asta am descoperit-o mai târziu, ca pub-urile de boardgames gen Ludic, Epic, Journey etc.
Cum crezi că a evoluat oraşul în ultimii zece ani?
Eram clasa a VI-a acum zece ani. Nu făceam nimic. Am fost un copil cuminte, nu prea ieşeam din cartierul meu – Panduri, atunci. Nu ştiu cum era Bucureştiul. În ultimii câţiva ani a evoluat şi în bine, pentru că s-au renovat şi rebranduit nişte chestii mişto, de exemplu Cărtureşti Carusel sau Hanul Gabroveni, dar a evoluat şi într-un sens… comercial, ca să zic aşa. Nu mai e atât de plăcut să te plimbi marţi seara pe Lipscani şi să vezi toate pipiţele cu tocuri cui pe piatră cubică. Nu că m-ar deranja, adică e şi destul de funny, dar mi-e mie ruşine de ruşinea lor. La urma urmelor, oricum ar fi, e drăguţ să ieşi şi să vezi locul viu, deci fauna asta îşi are locul ei în ecosistem.
Mergeai pe Motoare în liceu?
Da, nu de multe ori, dar era drăguţ.
Cine e idolul tău pe care l-ai invita la o cafea în București?
Nu am idoli. Îmi place foarte mult să stau cu colegii mei puţin mai mari. De la ei pot învăţa multe. Pe ei îi admir. Nu ţintesc la ceruri, ci un pic mai sus ca mine. Pas cu pas. Pe drumul ăsta merg cu colegii mei de an, cu care am o relaţie foarte strânsă: Vlad Bălan, Silvana Mihai şi Alex Voicu. Noi patru o să facem multe chestii mişto împreună, o să vezi. Dar dacă trebuie neapărat să aleg pe cineva celebru, să ştii că aş sta la o cafea cu Miloš Foreman… sau cu acel Javier Bardem din „No Country for Old Men”.
Crezi că sunt teatre sau cinematografe suficiente în Bucureşti?
Nu or să fie niciodată suficiente teatre pentru câţi absolvenți ies din UNATC. Suntem foarte mulţi. 50-60 pe an, doar de la noi, de la UNATC. Acum e o explozie în teatrul independent. E o soluţie foarte bună, îți gândeşti singur proiectul, faci totul de la zero, baţi la uşa unui teatru şi speri să te ia.
Care e diferenţa dintre teatrul de stat şi teatrul independent?
Diferenţa este că, în independent, actorii, regizorul, scenograful şi ceilalţi câştigă procentual din încasări. Nu e ca la teatru de stat unde ai un salariu fix. Te administrezi singur, ca într-o afacere privată.
Crezi că teatrul independent ar putea să-l înlocuiască pe cel de stat?
Nu. Teatrele de stat nu pot să dispară. E nevoie de stabilitate financiară, pe care teatrul independent nu ţi-o oferă. Chiar dacă tuturor actorilor ni se pare mişto calea teatrului independent, cu toţii ne dorim ca, la un moment dat, să primim propuneri de la un teatru de stat. Asta e situaţia. Toţi suntem tineri revoltaţi până când începem să ne gândim la pensie.
Cât câştigă un actor debutant?
Salariul minim pe economie.
Care a fost cel mai fain an al tău în Bucureşti?
Ăsta, pentru că am o anumită vârstă şi deja am început să câştig singură nişte bani. Îmi permit lucruri noi. Îmi permit să descopăr locuri noi, să pierd vremea prin oraş pe banii mei. Şi, pentru că timpul mi-a permis, am mers mai mult la teatru. Studenţii la actorie nu prea merg la teatru. Ştiu că e curios, dar aşa e. Ne vedem de şcoala noastră şi uităm că lumea e mult mai mare.
Ce ţi-ai propus tu în următoarea perioadă. Teatru, film?
Film, nu. Mi-ar plăcea, dar am eu un sentiment că nu sunt pentru film. Mi s-a şi confirmat oarecum pe la castinguri, dar poate mă pripesc cu concluziile. Om vedea. Mi-ar plăcea. Rămân deschisă. Încep masterul de actorie în curând, deci mai rămân în şcoală o vreme. Asta nu înseamnă că nu vreau să fac o grămadă de alte chestii. Îmi doresc să continui treaba pe care o fac împreună cu grupul meu. Vrem să ne facem un fel de companie de teatru. Mi-ar plăcea să rezistăm. Şi, la un moment dat (când încep să mă gândesc la pensie), vreau să mă angajez la Teatrul de Comedie, unde a jucat bunicul meu toată viaţa.
Care-i diferenţa dintre a juca în teatru şi a juca într-un film?
În teatru you only got one shot şi fiecare spectacol iese altfel. Dacă vine cineva de mai multe ori la acelaşi spectacol, o să vadă mai multe duble ale aceleiaşi manifestări, ca într-un film. Doar că în film, o singură dublă va rămâne publică. În teatru, fiecare dublă e publică pentru un anumit grup de oameni. Deci, mai multă adrenalină. E mai viu. E mai pentru amatorii de senzaţii tari.
Ai ceva să mă întrebi?
Când ai fost ultima dată la teatru?
În decembrie la „Mecanica inimii”
Păi hai pe 27 septembrie la Teatrul de Artă, la Aproape, Mâine. Promit că e foarte drăguţ. O să pleci zâmbind.
