„Creez portretele propriilor mele amintiri memorabile”, spune fotograful Cristian Crisbășan, care va fi prezent la final de septembrie la Walk & Shoot Fest pentru o discuție cu publicul, despre felul în care fotografiem orașul, dar și pentru un workshop de environmental portrait.
În rândurile care urmează, Cristian Crisbășan vorbește despre cum a început atracția sa pentru fotografie, ca într-un „joc fascinant”, pe când era elev al Liceului Tonitza, dar și despre „onestitatea creației și a mesajului. Pentru că, în general, starea colectivă este una de teamă, anxietate, neîncredere, oamenii nu-și mai permit să fie onești. Sunt ipocriți”.
WALK & SHOOT FEST. Între 23 septembrie și 1 octombrie, The Ark găzduiește Walk & Shoot Fest, eveniment în cadrul căruia vei avea o întâlnire cu publicul, despre felul în care fotografiem orașul, despre compoziție, dar și un workshop de environmental portrait. Ce ne poți dezvălui despre toate acestea? Ce vor afla nou participanții?
De la mine, participanții vor afla despre ceva foarte vechi, dar care, pentru că se întâmplă tot mai rar azi, atunci când se întâmplă este ca o gură de aer proaspăt și de aceea surprinde și pare nou. Și anume, onestitatea creației și a mesajului. Pentru că, în general, starea colectivă este una de teamă, anxietate, neîncredere, oamenii nu-și mai permit să fie onești. Sunt ipocriți. Și duplicitari. Se protejează. Și atunci apelează la clișee, la locuri comune și căi bătute, preferând să rămână în zona sigură de confort. Și asta este foarte rău – și în societate în general, și în zona creativă și artistică în special. Dar este un fenomen global. Recent, Frie Leysen (curator, teatrolog, director de festival și manager cultural belgian de reputație mondială) spunea: „We created a culture of pleasing, that is now hijacking us. We want to please everybody: the audiences, the subscribers, the sponsors, the press, the colleagues… a big mistake! Art should not please. On the contrary. Art has to show where it hurts in our societies, in our world. We urgently need the courage back to pick up this role of disturbers again”. Și eu cred că are dreptate.
Am ajuns să ne ascundem după formule de marketing și de management cu pretenții culturale, după formule de politically correctness, după tehnologii sofisticate și megapixeli. Onestitatea emoției umane a fost evacuată. Și a fost înlocuită cu un efort uriaș și ipocrit de a o mima, pentru că, nu-i așa, dă bine.
Cred că ar trebui să revenim la curajul de a fi onești, destabilizatori, provocatori, subversivi și fără menajamente. Cred că fotografia se întâmplă înainte de camera foto, nu în camera foto și nici după. Într-o lume în care totul este doar imagine și hologramă, cred că trebuie să revenim la fotografie. Trebuie să ne recâștigăm dreptul la excepția propriului punct de vedere unic asupra lumii și omului. Participanții la workshopul meu de portret să se aștepte la lumină naturală, la provocări menite să-i scoată din zona de confort, la conexiune umană, la emoție și expresivitate.
FOTOGRAFII ÎN SECTORUL 5, BUCUREȘTI. Și pentru că vorbim despre un eveniment dedicat fotografiei, care se va desfășura în sectorul 5, cât de ofertantă ți se pare zona aceasta a Bucureștiului pentru un fotograf?
Bucureștiul este un caz aparte – nu numai pentru că are încă foarte multă arhitectură interbelică art deco de calitate, ci pentru modul absolut criminal în care se neglijează, distruge, falsifică și alterează acest tezaur arhitectonic de patrimoniu. Ceea ce nu se distruge definitiv (prin ruinare și demolare), se alterează prin instalații de aer condiționat, țevi de gaze, contoare, termopane, intervenții nepermise pe fațade, prin kitsch. Am documentat zona cartierului în care locuiesc, Cotroceni, precum si zona delimitată de bulevardele Kogălniceanu, Regina Elisabeta, apoi Calea Victoriei până la cheiul Dâmboviței si de acolo pe Splaiul Independenței înapoi pînă la Piața Operei (adică Piața Victor Babeș). Încă mai găsești în aceste locuri colțuri, fragmente, citate dintr-o lume apusă ce dispare încet-încet, melancolic. Pentru mine, este o zonă ce mă inspiră să ies aproape zilnic la fotografiat.
UN FOTOGRAF ÎN COTROCENI. Înțeleg că locuiești în poate cel mai atrăgător cartier al sectorului 5. Cum trăiește un fotograf în Cotroceni, ce îți place la această zonă, cum și de ce ai ales-o?
Nu am ales eu să locuiesc în zona asta, așa s-a întîmplat. Dar mă bucur tare că am avut această șansă. Este cu totul altceva să documentezi, fotografic, o zonă în care locuiești față de o zonă pe care o vizitezi, ocazional, ca turist. Locuiesc aici de 2 ani și câteva luni și mai am încă multe de descoperit și documentat. Chiriașul din mine se bucură de liniște, verdeață, vecini și locuitori civilizați, de populația de pisici, greieri și păsări, dar și de lipsa traficului intens, însă este exasperat de praful și poluarea de care nu scapi nicăieri. Deja vegetația din București nu mai face față noxelor și asta este foarte grav.
Pe de altă parte, fotograful din mine se bucură de atmosfera străzilor cu case vechi, impozante, ce par că dormitează în grădini pline de verdeață. Aici ai liniștea necesară de a explora, documenta și descoperi lucruri ascunse, rămase din alte epoci. Mai sunt și alte zone rezidențiale cu arhitectură de calitate în București, dar Cotroceniul are o atmosferă unică.
BUCUREȘTI VIZUAL. Dincolo de Cotroceni și de sectorul 5, cum se vede Bucureștiul prin ochii fotografului Cristian Crisbășan? Care sunt zonele din oraș cele mai atrăgătoare pentru tine?
Pentru mine, nu există zone atrăgătoare și zone neatrăgătoare. Am făcut fotografii indiferent de zona din oraș în care am ajuns. Eu am mereu camera foto cu mine. Nu caut „lucruri frumoase” și nu fug de „lucruri urâte” – astea sunt doar niște etichete nejustificate. Eu caut ceea ce oamenii au uitat sa vadă, nu știu să vadă, le e frică sau rușine să vadă sau nu vor să vadă. Asta poate fi orice găsesc a avea un înțeles pentru mine, o semnificație, un mesaj. Am fotografiat și anumite clădiri din astea noi de birouri, mamuții ăștia de beton și sticlă. Dar nu pentru că mi se par frumoase. Ci pentru ceea ce imaginea lor, influența lor, prezența lor transmite. În momentul în care ai conștientizat că vezi ceva, imaginea aia devine amintire. După aia, imediat declanșezi, faci imaginea. Deci, deja fotografiezi amintiri. Pe mine nu mă interesează lucrurile, în sine, forma lor, mă interesează ce îmi transmit, ce stare generează, atmosfera pe care o creează prin întâlnirea cu lumina.
FOTOGRAFIE URBANĂ. Ce înseamnă pentru tine acest tip de fotografie? De unde vine provocarea?
Mediul urban este contextul unui oraș. Asta documentez vizual, în această perioadă a vieții mele, pentru că nu îmi permit să călătoresc în alte medii, deocamdată. Dar fotografiez cu aceeași bucurie oriunde, orice mi se pare că merită documentat. Dintr-un punct de vedere, este fascinant cum omul a creat acest univers al obiectelor artificiale numit mediul urban. Dar este la fel de fascinant și satul sau mediul rural. Și este la fel de fascinantă, din alt punct de vedere, și natura neatinsă de om. Eu nu practic fotografie urbană după regulile de manual. Eu fotografiez mediul în care mă aflu la un anumit moment dat, după regulile mele proprii și după cum simt. Provocarea vine din inedit, straniu, ciudat, melancolie, lumină, inadecvări, coincidențe, bizar, din accidente vizuale. Din ceea ce contravine normei.
CHIPURILE DIN FOTOGRAFII. Vorbește-ne despre unul dintre cele mai de impact genuri fotografice – fotografia de portret. De unde consideri că vine fascinația permanentă pentru acest tip de imagine și ce ar fi ideal să nu neglijăm pentru un portret reușit?
Nu cred deloc în aceste categorii – genuri de impact mare, mediu sau mic. Sau deloc. Există imagine în general și apoi poze (99%) si fotografii (1%). O imagine devine fotografie atunci cînd ea îți spune mai multe decât îți arată și devine astfel memorabilă. Restul sunt poze, imagini ale unor etape intermediare.
Pe de altă parte, omul are tendința asta stupidă de a crea mode superficiale, de a inventa chestii fără acoperire. În fotografie ceea ce contează este onestitatea, mesajul și emoția, indiferent de subiect. Probabil că fotografiile cu oameni atrag psihologic cumva din teama de singurătate. Mereu străzile pustii ale unui oraș, mare, mic, dau așa un sentiment de tristețe si anxietate. Mie, unul, nu. Eu chiar aș vrea să fotografiez un oraș părăsit de curând. Absența omului poate fi la fel de fascinantă ca și prezența lui. Pe de altă parte, să nu uităm, în orice imagine există o ființă umană – aia care a apăsat pe buton și a înregistrat ce a crezut că vede.
Nu înțeleg ce ar putea însemna un portret reușit. Sună așa cum ai zice „ai reușit să iei un examen”. Depinde care este miza. Un portret pe care-l vinzi pe mulți bani? Un portret care îl flatează pe cel care a plătit pentru el? Îl arată „mai frumos și mai slab”? Un portret care te mișcă până la lacrimi și te întoarce pe dos? Un portret care te umple de furie? Eu cred în imagini memorabile, adică fotografii. Asta înseamnă identitate. Identitatea asumată liber și deschis înseamnă onestitate. Nu mă interesează deloc esteticul înțeles ca frumos de dragul frumosului. Și ce e aia frumos, până la urmă? Eu cred că esența este de găsit în zona aia în care nu poți să spui nici că e frumos, nici că e urât, zona aia în care nu se operează cu aceste instrumente convenționale.
FOTOGRAF ÎN ROMÂNIA. Dacă să zicem că printre participanții la Walk & Shoot Fest se vor număra și câțiva care vor vrea să facă fotografie la modul profesionist, ce le-ai spune, ce ar fi bine să știe? Cum e să fii fotograf în România mileniului III?
Din nou, categorii și etichete. Fotograf profesionist e ăla care produce imagini în diferite scopuri și e plătit bine pentru asta? Adică trăiește din producția asta de imagini? Depinde din ce punct de vedere considerăm asta. E fotograf profesionist unul care mănâncă tehnică de imagine pe pâine si ia 3.000 de euro pe pozele de la o nuntă? Sau pe o imagine publicitară? E profesionist ăla care e considerat de critică așa, dar nu face bani? Sau ăla care este o vedetă populară? Nu știu. Nu vreau să știu. Nu am timp să știu. Drept pentru care, îmi cer scuze, eu nu pot învăța pe nimeni să fie fotograf profesionist, că nu știu ce e aia. Nici să fie artist. Artist nu te faci. Dacă ceea ce creezi tu va fi consacrat în timp, ca fiind artă, atunci vei ajunge artist. Arta asta nu e așa ca un club în care odată ce ai intrat pe ușă, gata, ești artist. Adică tu, până mai ieri, te acreai într-un birou și deodată ți-ai luat pensule, culori și hârtie, pictezi ceva și gata, ești în lumea artei. Sau îți iei o cameră digitală și te apuci să produci imagini. Nu, nu ești fotograf și cu atât mai puțin artist. Ești un om probabil și posibil creativ care înregistrează imagini cu un aparat. Imagini pe care unii – mulți, puțini – le consideră drăguțe. Sau chiar frumoase.
Soluția e simplă, de fapt: acoperă-te de diplome (de la școli, neapărat universități – ca să ai studii superioare – și de la concursuri pompoase), ia-ți atestate cu ștampile oficiale, ia-ți actele necesare și îndeplinește condițiile să iei un credit pentru un studio foto dotat cu scule scumpe și apucă-te de fabricat imagini care se vând scump. De la 3.000 de euro pe lună profit net în buzunar (după ce ai achitat taxe la stat și alte cheltuieli), probabil că esti fotograf profesionist. Presupun.
Cum e să fii fotograf în România mileniului III? Fotograf de care? De presă? De nuntă? De publicitate? Conceptual? De reviste pentru adulți? De imagini de stoc? De travel si turism? De zone de război? Eu nu trăiesc din creația de imagine. Nu știu.
ATRACȚIA FOTOGRAFIEI. Întorcându-ne în timp, cum a început atracția ta pentru fotografie? Cum ai devenit fotograf și care-i secretul pentru a-ți păstra creativitatea, ce te inspiră și ce te motivează?
Eu am studiat artele plastice la Liceul Tonitza. Așa sunt eu construit structural, mă obsedează să percep vizual, să văd, să caut cu privirea, sunt un voyeur al vieții. Am început să fac fotografie prin liceu. Pe film. Împreună cu Bogdan Năstase, prietenul meu, care este de mulți ani fotograf în Chicago. Noi ne jucam. Era un joc fascinant. Developam filmele și imaginile în baie, la becul roșu. Eu și azi le spun cursanților mei că atunci cînd cineva se apucă de fotografie, în primii 2-3 ani se află în perioada de copilărie a fotogarfiei. Cum învață un copil? Prin joc. El descoperă lumea prin joc. Explorează, experimentează, caută. O nimerește sau greșește, oricum învață. E cumva ca mersul pe bicicletă. A învățat cineva să meargă pe bicicletă sau să înoate după un tratat de academie? Nu cred. Nu prin regulile din manualul camerei foto. Și nici din cărțile filosofilor sau ale criticilor. Alea au rolul lor, dar mai tîrziu. Toți ne naștem cu un potențial uriaș de imaginație. Ce facem cu el, depinde de destinul fiecăruia. Există o singură condiționare – timpul vieții este limitat.
Cum îmi păstrez creativitatea? Nu știu. Dar ceea ce știu este ca sunt o ființă extrem de curioasă vizual. Și de aceea am camera foto mereu cu mine. Oriunde. Se întîmplă uneori să nu declanșez o zi întreagă. Adică, să nu înregistrez imagini pe cardul camerei. Dar nu închid ochii. Continui să percep și să învăț. Și înregistez amintiri în memoria mea. Uneori văd ceva, îmi place, duc vizorul la ochi mă uit prin el și… nu-mi mai place ceea ce am văzut mai devreme, cu ochiul liber. Și nu mai declanșez. Dar am văzut.
Eu creez imagini din pură plăcere și curiozitate. Uneori, rar, unele mi se par bune și cred că ar putea să fie fotografii, dar nu e rolul meu să decid asta. Om trăi și om vedea. Alteori, alții au decis că anumite imagini ale mele sunt fotografii și merită să fie publicate în albume și antologii. Alții, au decis că le plac atât de mult anumite imagini ale mele, încât le-au cumpărat. Eu nu vreau să demonstrez nimănui nimic. Nu e un concurs, nu e o competiție. E drumul meu. Și atât.
LUMEA DIN FOTOGRAFII. Ca fotograf, ai semnat de-a lungul timpului imagini de o mare diversitate. Care sunt principalele tale satisfacții de până acum? Ce ai în vedere întotdeauna atunci când faci o fotografie, indiferent de tipul ei?
Eu port ochelari. Principala mea satisfacție, la cât mi-am uzat ochii până acum (cu aparatele foto, cu ecranul computerului, cu filmele, cu cărțile etc.) este că nu am ajuns orb. Și că încă mai pot face fotografii. După asta, cele mai mari satisfacții au fost cei câțiva oameni pe care i-am ajutat să-și descopere talentul pentru creația vizuală în domeniul fotografiei și care au continuat și continuă să creeze cu rezultate excelente.
Apoi au fost albumul personal de fotografie (DIGITAL SESSIONS - DAAB, Koln, 2005) si cele 3 antologii internaționale de fotografie în care am fost invitat să apar (dintre care două publicate de TASCHEN - Los Angeles, USA, și una de LOFT Barcelona/ FKG). Întotdeauna încerc să spun ceea ce sunt atunci când creez o imagine. Ceea ce simt eu, ceea ce am trăit eu, ceea ce am văzut eu – nu ce vor alții sau ceea ce este la modă. Asta am în vedere mereu atunci când fac o imagine. Ceea ce văd și ce simt în mod onest. Dacă nu e despre asta, atunci nu fac. Dacă nu simt plăcerea, nu fac.
PREZENT. La ce lucrezi acum și unde te mai putem întâlni sau îți putem vedea fotografiile, dincolo de Walk & Shoot Fest?
Lucrez tot la ce am lucrat din 2001 încoace, când am decis s-o iau pe drumul ăsta al imaginii și fotografiei. Creez portretele propriilor mele amintiri memorabile. Fie că este un nud, un portret, un peisaj, o stradă sau o pisică ce traversează o stradă. Documentez ceea ce mi se întâmplă în zonele de viață care mă interesează și unde simt că trebuie să explorez. Tot ceea ce văd și fotografiez este documentarea unor momente de întâlnire cu viața. Cum spunea Daidō Moriyama, „I walk. I encounter. I shoot”.
Eu am fondat, împreună cu 4 prieteni – Marius Petrescu, Ruxandra Maria Petre, Bianca Bîrsan și Luiza Preda – comunitatea Albedo. Am strâns în jurul nostru alți câțiva prieteni pasionați și am făcut o pagină pe Facebook. Ne găsiți pe toți acolo și puteți vedea albumele noastre cu imagini.
Fotograful din mine se bucură de atmosfera străzilor din Cotroceni, cu case vechi, impozante, ce par că dormitează în grădini pline de verdeață. Aici ai liniștea necesară de a explora, documenta și descoperi lucruri ascunse, rămase din alte epoci. Mai sunt și alte zone rezidențiale cu arhitectură de calitate în București, dar Cotroceniul are o atmosferă unică.
Cristian Crisbășan
Fotografii: Cristian Crisbășan, Ruxandra Maria Petre (pentru portretul fotografului)
.jpg)
Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
