„Eu vreau sa pictez uși”

Îi plac agitația și aglomerația Bucureștiului și nu prea îl „coafează” alte orașe. El pictează uși. Ușile din casele oamenilor. Absolvent UNArte (n.r. – Universitatea Naționlă de Arte, la București), și-a pus la vânzare talentul și acum speră ca, la un moment dat, cel puțin un om din fiecare țară din lume să aibă în casă o ușă pictată de el. Pe lângă suprafața neobișnuită și atiutinea lui artistică e la fel de neobișnuită – el pictează de față cu clientul, vrea o interacțiune vie. Andrei Radu e un perfecționist.     
 

Cum ai spune că e să locuiești în Rahova?  Îți priește zona?
Nu-mi place zona, de-aia, când am ajuns în clasa a V-a, am zis că vreau să plec din cartier. Nu-mi plăcea școala de cartier! O școală frumușică, dar cu diverse personaje de cartier – mai bătăioși, mai golani, mai negolani. Am zis că vreau să fac artă – de pe la trei ani știam că vreau să fac artă! În clasa a V-a m-am hotărât că vreau să dau la Liceul „Nicolae Tonitza” și m-am dus să dau la „Tonitza” fără să fac pregătire. Am intrat, dar ai mei nu m-au lăsat, pentru că de unde locuiesc eu, până la Piața Victoriei, unde e Liceul „Tonitza”, e ceva de mers și atunci nu m-am dus acolo. În clasa a VII-a am dat din nou, tot din aceeași cauză – că nu-mi plăcea cartierul - și-am intrat acolo în clasa a XIII-a, unde am rămas până în clasa a XII-a. Am terminat secția de design industrial.
 

Apoi, facultatea?
Am dat la UNArte, tot la design industrial și, la fel, am absolvit această secție, dar de data asta am fost mai rebel, nu am mai făcut și masterul deoarece nu i-am văzut utilitatea și nici nu vreau să-i văd utilitatea. Hai să zicem că facultatea e bună, dar masterul nu. Cred că sunt un om care va reuși în viață și nu am nevoie de un master. Facultatea am terminat-o pentru că m-au încurajat ai mei, probabil că o să le mulțumesc cândva, habar n-am!
 

Deci de acolo te-ai inspirat cu ideea cu ușile pictate? Tu creezi și ușile în sine?
Nu, mi-ar plăcea să creez uși, până acum ușile au fost cumpărate dintr-un magazin de construcții și după aceea pictate. Mi-ar plăcea să ajung să creez și uși ca un designer, dar deocamdată le pictez. Chiar înainte să ne întâlnim mă gândeam de ce pictez eu uși, sau ce mi-a venit cu pictura asta pe uși.
 

Chiar așa!
Oamenii știu de tablouri pictate, a auzit toată lumea de Leonardo da Vinci, de Picasso, de Rembrandt! De pictura pe pereți a auzit lumea! De Michelangelo că a pictat Capela Sixtină sau de picturile rupestre din peșteri, sau picturile din biserici, sau desenele astea din grădinițe cu personaje din desene animate. Ar mai fi pictura pe mobilier, care nu e chiar atât de cunoscută. Sunt câțiva artiști consacrați pe undeva prin țările nordice și Germania, Austria. Și pe la noi prin țară sunt obiecte de mobilier pictate tradițional, dar în zona de uși…Ușile intră mai mult în zona de sculptură cumva, basorelieful fiind tot un tip de sculptură, dar nu au fost pictate niciodată, sau nu am văzut niciodată până acum. Ideea e că materialele în sine au niște tehnologii prin care ajung să fie frumoase. Sticla cred că prin forma ei ajunge să fie frumoasă, nu prin pictat. Lemnul poate să fie sculptat să ajungă frumos sau pictat. Sticla e produsă industrial, lemnul e natural – poți să îl folosești în stare brută. Mai mult, folosesc culori acrilice, pentru că nu sunt toxice și rezistă în timp. Lemnul e întotdeauna un material viu, de-aia și pictura ar trebui să fie vie.

Nu m-aș vedea pictând pereți, pot să pictez așa ceva, dar sunt destui care fac asta la un nivel profesionist, eu vreau să pictez uși! Nu poți să decupezi peretele și să îl iei cu tine dacă te muți. Sau poate trebuie să renovezi și trebuie să dai cu lavabilă peste pictură și totuși ai băgat niște bani în lucrarea aia. Sau dacă te inundă vecinul? În schimb, ușa o poți lua cu tine și să te muți cu ea. Ca Păcală!
 

Atelierul tău unde e?
Atelierul meu e peste tot. Dar, probabil, va trebui să îmi găsesc cumva un atelier când vor fi așa de multe comezi că n-o să pot să le pictez la mine acasă sau la client acasă. Mie îmi place să pictez de față cu clientul pentru că înțelege pentru ce anume plătește banii aceia, înțelege cine sunt, ce pot să fac și poate să se consulte cu mine în timp real. Asta e ceea ce mă face diferit. Uite, am pictat pentru cineva un Mickey Mouse și acesta trebuia să îi dea lui Minnie niște flori și a trebuit să îi pun mâna ba mai jos, ba mai sus. A fost o interacțiune vie între mine, artist, și el, client.
 

Și atunci ideea de a picta pe lemn s-a născut, oarecum, printr-o eliminare de alte opțiuni?
Nu chiar. S-a născut dintr-o pură întâmplare. Ce nu ți-am spus este că în primul an de facultate am avut niște hemoragii interne la plămâni – ca orice artist, trebuia să sufăr cumva, să se întâmple ceva! Și atunci am fost nevoit să îmi îngheț anul întâi. L-am criogenat! Ar fi trebuit să fi reluat cumva facultatea după un an. Nu știam dacă rămân la stat sau trec la taxă (am intrat la facultate la stat pe locul 8 din 600 de oameni) și cum sunt băiat preventiv a trebuit să găsesc o soluție financiară. Chiar atunci un prieten de-al meu care era în Italia mi-a zis „bă, uite am ceva de pictat, niște decorațiuni pe niște uși”. Ceea ce nu știam și am aflat la fața locului era că nu era vorba de niște floricele cum sunt cele de pictură pe mobilier, ci erau, de fapt,reproduceri după mari artiști. Atunci a trebuit să execut acele reproduceri și acum am treizeci de lucrări, deci am un portofoliu destul de mare, plus astea, arfi treizeci și patru. Cu banii nu prea a fost fericirea maximă, că am întârziat și la facultate unde rămăsesem la stat, din fericire, dar nu mi s-au dat când am terminat lucrarea. I-am primit în rate și nu prea a mai fost nimic de ei. Partea bună a fost că mi-am făcut portofoliul de uși pictate! Ulterior am abandonat ideea – asta se întâmpla în 2009 – și mi-am văzut de facultate, am absolvit și apoi m-am ocupat de domeniul vânzărilor. Am lucrat în vânzări vreun an și jumătate, vânzari prin telefon la „Dry cooker” din astea – superofertă!
 

E greu să îți găsești de muncă în București ca artist, nu?
Da, într-un fel. Nu am vrut să fac grafic design, pentru că nu mă atrage să lucrez în publicitate, deși zona asta e platită destul de bine, din câte am înțeles. E bine pentru România, față de străinătate unde lucrurile stau cu totul alt fel. Nu știu ce valori ai tu, dar pentru mine cea mai importantă valoare este libertatea. De-aia fac lucrurile astea.
 

Când ai decis să reiei ideea cu ușile pictate?
Anul trecut, când câțiva prieteni m-au întrebat „bă, dar tu ce faci?”. Le-am zis „păi, uite, fac asta” – anul trecut făceam obiecte din materiale reciclabile. Pe vremea aceea, când mi-am dat demisia, am zis „gata am învățat despre vânzări! Vreau să îmi dau demisia și să mă apuc să fac eu ceva!”. Am început să fac obiecte din materiale reciclabile, gen coșulețe din ziare. Vara trecută am avut și un proiect social cu cinci persoane cu dizabilități – le-am învățat să facă obiecte din acest gen de materiale.
 

A fost proiectul meu, pe barba mea, ca să zic așa. Dacă evolua treaba, probabil ajungeam să accesez și niște fonduri europene, dar pentru că de unul singur nu prea se fac lucrurile și nu aveam nici experiența de a cere ajutor cuiva cu care să fac chestia asta, proiectul a fost lăsat în stand-by. M-am gândit puțin și la mine – eu ce fac până la urmă? Persoanele astea, din București, au căpătat o abilitate de a face lucruri, unele dintre ele continuă să facă și bani din asta. Când a venit toamna am lăsat deoparte proiectul acesta și am găsit o colaborare în zona de arhitectură cu un prieten de-al meu și mi-am făcut site-ul cu ușile, care, uimitor, se numește www.ușapictată.ro. Mi-am făcut un catalog cu ușile pe care le-am pictat, le-am pus pe pagina de Facebook cu numele de „weengf” – vine de la faptul că am spus „weenkend” în loc de „weekend” în liceu și „gf” e de la grafică, și a iesit „weengf”, o ciudățenie. Pe această pagină am aproximativ o mie trei sute de like-uri – acolo am pus prima oară ușile și au început oamenii să se intereseze. Am zis că, dacă tot e serioasă treaba, să fac și un album și să fac ceva cu ideea asta. De anul trecut am tot mers și am prezentat ideea asta și știi și tu cum e, „da, hai că facem, că e interesant”, dar nimeni nu a zis să facem ceva concret cu treaba asta. Recent am fost la o conferință cu cei pentru cu care am pictat ultimele patru uși – tema picturilor este, de fapt, o poveste care susține prevenția traficului de persoane. Sunt pictate pentru un ONG care se ocupă de astfel de prevenții. Am pictat patru uși în cinci zile. În Italia, tot așa, ușa și ziua. Clientul din Italia a vrut ca toate ușile dintr-o casă întreagă să fie pictate. Era un palat pe trei etaje. Eu am pictat treizeci de fețe și celălalt prieten restul de treizeci.
 

Cum se numește ONG-ul pentru care ai pictat cele patru uși?
Se numește „Eliberare”. Se ocupă cu prevenția traficului de persoane. Au zis că vor să facem o poveste, ceva un pic vag. Atunci am zis, hai să vedem ce înseamnă pentru voi traficul de perosane, ce înseamnă prevenția? Ce simboluri vă duc în zona asta? Așa am ajus la povestea unei păsări care, din cuib, din copacul în care sta cu celelalte păsări, pleacă în zbor și după aceea ajunge să fie prinsă, exploatată, să nu mai poată zbuara. I se ia libertatea la fel ca unei persoane prinse în traficul de persoane. În principiu, traficanții, din câte am înțeles, se folosesc de visurile oamenilor, apoi le pun la dispoziție modalitățile legale de a călători, și când ajung la destinație se schimbă totul – ajung să fie exploatați. Toată povestea asta a trebuit să o pun în trei imagini, iar a patra reprezenta chiar obiectivul ONG-ului pe care era ilustrată pasărea asta care a scapat din prinsoare și un cerculeț în care scrie „Libertate înseamnă”. Acolo oamenii sunt invitați să vină și să pună mesajele lor cu ceea ce înseamnă libertatea pentru ei. Astfel, aceste patru uși au o poveste în spate și funcționează ca un tot unitar.
 

Și ai mai avut vreun client între timp?
Niciun client! Din 2009 până anul asta când am pictat pentru cei de la „Eliberare”.
 

Dar de când ai deschis site-ul și l-ai făcut public?
Nu a percutat nimeni. De ce? Pentru că nu intră în cap ideea asta. Nu a mai făcut-o nimeni! Există câteva încercări naive de pictat uși pe undeva prin Brazilia, America Latină, dar cu modele tradiționale. Dar ca să faci artă la nivelul la care vreau eu să duc ideea asta…

Oamenii își pun problema de bani. Dar, gândește-te cât te-ar costa să nu îți vezi imaginea aia care te motivează, care te scoală din pat. Câtă lume stă în neclaritate și nu știe de ce se scoală dimineața, câți roboței vezi prin oraș mergând de la 5 dimineața până la 8 seara, adică ușa asta te și face să conștientizezi anumite lucruri. Probabil că și conștientizarea costă puțin, pentru că sunt oameni care nu știu ce vor să facă cu viața lor. Drept urmare, nu mă adresez tuturor, ci numai celor care vor să facă ceva.
 

Nu te-ai gândit să te îndrepți către o piață de desfacere internațională?
Ba da. Tocmai asta încerc să fac. Deocamdată, pe cont propriu e greu. Nu am nici experiența și nici abilitățile, dar mi le formez. Visul meu e să ajungă măcar o ușă pictată de mine în fiecare țară din lume. Dacă nu chiar câteva sute de uși! O să fiu tăticul ușilor pictate! Referitor la uși pictate, conceptul meu nu e de do it yourself, adică să poți să îți iei masa să ți-o pictezi acasă, nu genul ăsta de do it yourself e ceea ce vreau să fac, ci e o zonă mult mai profundă. Este vorba de ceea ce face fiecare om, e acel ceva care te scoală dimineața din pat – poți să zici „astăzi vreau să întâlnesc oameni, să aflu păreri, să descopăr Bucureștiul, să aflu poveștile oamenilor, și atunci ideea asta a ta eu pot să o pun pe ușă și asta mi se pare interesant. Știi că ușa e, de fapt, un simbol al trecerii dintr-o lume în altă lume. Ușile pot să deschidă idei sau pot să închidă. Și conceptul este de a picta ușile de dormitor, pentru că alea sunt ușile pe care le targhetez eu, nu ușile de baie, nu ușile de balcon, nu ușile de copii – poate la copii, dar cu acel ceva care copilului îi place, care îl inspiră, dacă vorbim de copii, dar nu m-aș duce în zona asta. M-aș duce în zona oamenilor mari, a adulților, care fac ceva cu viața lor și care au o idee despre ceea ce îi motivează și vor să vadă lucrurile astea puse într-o imagine. Visul meu e să aduc pe ușa ta ceea ce te motivează pe tine. De ce? Statistic vorbind, 70% din informații oamenii și le iau vizual.

 

Practic, tu ai vrea ca potențialul client să îți explice conceptul lui și tu să pui într-o imagine ceea ce descrie el, astfel stimulându-ți și tie creativitate?
Da, este un win-win. Pentru că și eu creez, dar pentru cineva, iar acel cineva se simte implicat.
 

Și, deci, faci o schiță?
Da. Păi într-o ședință de consultanță întâi stau cu clientul și văd ce îi place, ajungem să vedem ce îl motivează și începi să aduci imagini. A doua etapă este să începem să facem o documentare, să vedem ce imagini se alătură viziunii tale. După ce găsim imaginile, mergem în zona de „hai să le punem împreună”. Facem un fel de story board și brainstorming, iar apoi eu selectez imaginile cele mai importante, ca să nu iasă acolo un kitsch. Din elementele selectate vedem care sunt cele mai importante pentru tine și compunem o imagine. Fac o schiță și când ești mulțumit cu ea, o punem pe ușă. La ușile astea de la „Femei pe Mătăsari” și „Street Delivery”, m-am întâlnit cu ONG-ul ăsta vreo două zile.
 

Ce ai face dacă omului nu-i place cum aplici tu conceptul lui?
Nu are cum să nu îi placă. Un factor diferențiator este acela că eu ofer consultanță. Adică, înainte să începem să pictăm ușa, ca să nu iasă un dezastru, va trebui să stam de vorbă. Adică îți ofer o ședință de consultanță în care stăm de vorba despre ceea ce ai în cap, despre ceea ce vrei să vezi, și atunci începem să aducem elemente, poate îți place să călătorești și atunci o să vrei un peisaj și probabil în peisajul ăsta o să vrei să integrezi elemente pe care le-ai văzut de-a lungul călătoriei. Atunci va fi ceva mai complex, ceva personalizat, și nu are cum să nu îți placă, pentru că vine de la tine spre tine.