Andreea F. este o tânără studentă la medicină care a decis să facă practică oriunde poate ajunge. Până acum, a făcut practică, împreună cu prietenul ei Traian, în Franța, Egipt, Taiwan, Spania, Indonezia și Bali și nu au de gând să se oprească aici. Cazul lor este reprezentativ pentru tinerii viitori medici pregătiți să trăiască și să vindece într-o lume fără frontiere.
În momentul de față, în ce țară sunteți?
În Indonezia.
De cât timp și cât o să stați?
De pe 4 august și stăm în total 28 de zile, până pe 1 septembrie.
Ați plecat printr-un proiect sau pe cont propriu?
Am plecat prin proiectul de stagii internaționale Scope-Score al Societății Studenților în Medicină, din București, pe durata lunii august. Stagiul cuprinde cazarea, mesele și lucrul în spital. Stăm la familii, în gazdă, la studenți mediciniști din Indonezia, orașul Malang. Înainte și după stagiu avem cam trei săptămâni în care să ne organizăm singuri trasee. Nu ratăm nici o ocazie de a ne organiza singuri diferite trasee low-cost.
Ce trasee v-ați organizat până acum și în ce alte excursii plănuiți să mergeți?
De exemplu, din România am mers spre Dubai și Filipine pentru că prețul biletului a fost de doar 100 euro. Traseul a fost București-Dubai apoi Dubai-Manila. Am stat cinci zile în Filipine apoi o noapte în Singapore, după care am traversat granița spre Malaysia. Am vizitat orașul colonial Malaka pe drum spre Kuala Lumpur, iar din Kuala Lumpur, am zburat spre Surabaya, în Indonezia, unde am rămas până acum, vizitând în fiecare weekend câte ceva. De ziua mea, pe 4 septembrie, vom ajunge la Ankow Wat, celebrul templu cambodgian. E un vis de-al nostru!
Povestește-mi te rog puțin despre lucrul în spital. Ce faceți mai exact? Cum este? Cu ce fel de oameni intrați în contact?
Eu lucrez în departamentul de boli tropicale, un subiect foarte interesant pentru mine pentru că pe viitor îmi doresc să lucrez pe boli infecțioase. Condițiile din spitalele de aici sunt proaste. Dacă oamenii nu au asigurare, nu sunt tratați. Cu toate astea, oamenii sunt buni, prietenoși iar doctorii sunt oameni cu suflet. Toți vor să facă poze cu noi, la spital, pe stradă, la plajă, peste tot. Ei nu prea vorbesc engleză dar am mai învățat noi indoneziana, nu este foarte grea. Suntem 12 studenți din România, Spania, Portugalia, Italia, Olanda, Germania și Marea Britanie. Toți sunt oameni ai călătoriei, oameni deschiși veniți să vadă o altă lume, să învețe și să ajute.
De ce boli tropicale te-ai lovit până acum? Ai avut vreun caz mai special sau foarte dificil?
Am văzut boli pe care nu le-am mai văzut niciodată: febra dengue, tetanos, febră tifoidă. Un caz mai special a fost ultimul pacient: un băiat în vârstă de 14 ani avea febră hemoragică dengue, infecție acută cu salmonella tiphy și în același timp, îl suspectau de reumatism articular acut, cu afectare cardiacă. În România, de exemplu, nu mai sunt astfel de cazuri de ani de zile, de când tratăm cu antibiotice infecția cu streptococul B hemolitic de grup A.
Cum de a fost posibil ca la doar 14 ani să sufere de atât de multe afecțiuni?
Știu de la colegul meu de cazuri și mai grave care nu au putut fi tratate pentru că pacienții nu aveau asigurare. Erau dezintubați și trimiși acasă. Este cu adevărat șocant! Țara este endemică atât pentru febra dengue, cât și pentru malarie, iar pentru febra tifoidă ei nu sunt vaccinați, deși există vaccin. De asemenea, ei se prezintă greu la doctor pentru că sunt foarte săraci. Noi ne-am vaccinat înainte de a veni aici.
De ce nu sunt vaccinați?
Pentru că nu este în programa lor de vaccinare națională. Nu știu exact care vaccinuri sunt incluse sau nu, dar la spital mai văd pliante cu diferite informații. De exemplu, ei au în programul de vaccinare obligatoriu și gratuit, vaccinul DTP (difterie, tetanos și pertussis), dar problema e că în ciuda acestui fapt, sunt mulți copii care nu sunt vaccinați, nu au acces la serviciile acestea și mai ales, nu își fac cele cinci rapeluri până la vârsta de 12 ani. Fac două-trei, după care nu mai sunt urmăriți, moment în care vaccinul nu mai este eficient. Asta este explicația pentru frecvența cazurilor de difterie aici. În România, ultimul caz a fost în anul 1964.
Iar cei fără asigurare nu primesc nici un fel de tratament?
Nu, nu își permit, sărăcia e mare, sunt țara cu a patra cea mai mare populație din lume. Sunt trimiși acasă să moară.
Și... mor?
Da, mulți.
S-a întâmplat să fiți de față la pierderea unui pacient?
Noi nu, dar colegii mei de pe urgențe văd foarte mulți, aproape zilnic.
Cum sunteți voi văzuți acolo? Ce părere are lumea despre voi sau despre faptul că sunteți din România? Ce impact aveți asupra oamenilor?
Oamenii de aici au un sentiment de inferioritate față de omul alb, așa ne zic nouă. În continuare, suntem strigați pe stradă „bule”, care înseamnă „străin”. Suntem ceva ciudat pentru ei, se holbează dar sunt prietenoși și fericiți când le vorbești în limba lor și mai ales când le mulțumești cu „termiah kasih”. Lumea știe de fotbal, de Hagi, de Steaua, sunt pasionați de fotbal. O profesoară de aici are un cumnat român care ne salută cu „servus”. În zona Java, oamenii nu te văd ca pe un turist plin de bani, ei sunt prietenoși, îți dau din mâncarea lor, vor să-ți arate cultura lor. Sunt fericiți să vadă doctori străini și au încredere în noi.
Bucuria din ochii copiiilor care se joacă în fundul gol
Voi ce ați învățat din experiențele astea? Mai ales din punct de vedere al diversității multiculturale. Ce impact a avut asupra voastră?
Deși am călătorit destul de mult și am mai lucrat în spitale din Cairo, Taipei, Sevilla și Lyon, nimic nu ne-a pregătit pentru această parte a Asiei. Este o lume grea, dificilă, cu multe greutăți în viața de zi cu zi, oameni care nu au mai nimic dar totuși, ei nu sunt supărați. Își trăiesc viața fericiți, așa cum sunt. Copiii au bucurie în ochi chiar și atunci când se joacă în fundul gol pe stradă. Sunt primitori, iubitori, darnici chiar și cu cei care au mai multe decât ei. Am învățat să nu ne mai plângem vreodată că viața la noi e grea și că nu merită să fii supărat pentru nimicuri. În viață contează doar să fii sănătos și fericit cu ceea ce ai. Deja probleme de acasă par ceva absolut nesemnificativ. Atunci când călătorești, e mai ușor să accepți oamenii, să înveți de la oricine, să ajuți și să nu judeci. Cred că înveți „să fii mai om”. Când călătorești, îți dai seama că există oameni buni peste tot în lume. Capeți încredere. Fără oamenii care ne-au ajutat în excursiile noastre, nu făceam nimic. Noi oricum nu vrem să plecăm din țară, nu ne-am dorit niciodată pentru că iubim foarte mult România, cu tot scandalul care este acum cu salariile medicilor. Sperăm că lucrurile se vor îndrepta.
Cum au fost experiențele din Sevilla și Lyon, de exemplu, prin comparație cu experiența pe care o aveți acum?
Clar, vestul Europei e departe de ce este aici. Este foarte departe și din punct de vedere al dotărilor și condițiilor. Chiar și în România condițiile sunt mult mai bune decât aici. Totul ține de bani, de bugetul de sănătate și de câte analize și/sau teste poți face. Cât de curate și noi sunt spitalele și ce salarii au doctorii - totul ține de banii alocați sănătății. Am învățat foarte multe lucruri din toate experiențele. Aici înveți cum să te descurci cu mai puține ca în România, cum să faci medicină în condițiile date.
Pagina de facebook a mediciniștilor călători aici.
Blogul mediciniștilor călători aici.
