Un interviu despre industria de carte, vânzări și poezie cu un editor atipic pentru peisajul literar românesc.
Un cristian este, după cum își spune, personaj auxiliar literar. De fapt, el e un cunoscut personaj al underground-ului literar românesc. Deși nu se consideră scriitor, a scris un roman foarte bun, „Morții mă-tii”, CDPL, 2012. În 2010 s-a aventurat împreună cu Victor Jalbă-Șoimaru și au înființat editura Casa de Pariuri Literare (CDPL). Un cristian este, așadar, și scriitor, și editor, și a pus pe picioare în vremuri destul de dificile din punct de vedere financiar pentru oamenii de cultură o editură care, în scurt itimp, a reușit să se remarce pe piața literară românească. CDPL a scos cărți ale unor scriitori tineri, dar și consacrați, a organizat festivaluri literare, a avut standuri la Bookfest și la Gaudeamus, a produs primele documentare cu specific literar din România.
Comunitatea scriitorilor din România este una pestriță, cu poveștile și miturile ei. Care ar fi, din punctul tău de vedere, trei cele mai reprezentative trăsături pozitive ale acestei comunități?
Comunitatea scriitorilor, zici? Avem 2500 de scriitori cu legitimație, 10.000 de scriitori cu varii atestate și puțin peste 200 de scriitori reali. Asta la 6 asociații editoriale (sau sunt 7?), peste 1600 de edituri active din peste 5000 înregistrate. Colcăie de scriitorime, mai ales de când presa vuiește de cărțile pușcăriabililor politici și concursurile de versuri din pușcărie. Mai mult, noțiunea de scriitor se confundă, mai nou, cu cea de iscălitor de denunțuri. Mai jos de-atât mi-e greu să cred că se poate. Trăsături pozitive? Lipsa de complexe. Uite și-un mesaj recent, care sigur va genera emoție: Sâmbătă, 27 iunie 2015, la Casa Memorială „George și Agatha Bacovia” din București, patronată de revista „Amurg Sentimental”, a avut loc cea de-a IV-a ediție a Tribunei Scriitorilor Fără Prejudecăți, eveniment organizat de domnul Ion Machidon, poet și cronicar. Chiar că fără prejudecăți... Și când mă gândesc că doamna muzeograf mă-ntreba dacă nu vreau să văd poze cu Bacovia mort? Lipsa de prejudecăți, acceptul oricărui intrus, libera exprimare. Pozitiv e mesajul. Peste 10 ani oricine se va putea legitima poet și va putea da chef într-o casă memorială. În ce domeniu mai regăsești atâta deschidere ?
Cum se vede industria autohtonă literară din perspectiva ta de producător de carte?
Sper că nu-s producător de carte, acela e rolul tipografiilor, editurile ar trebui să mai pună și ceva suflet în conținut (nu că parte din tipografii n-ar face asta). Cum se vede industria? Care industrie? Cea care n-are o istorie a editurilor? Care scoate 20 de cărți pe zi într-o criză prelungită de imagine? Cea care pasează prin deconturi orice și oricât la export? Nu cred că sunt de nasul industriei mari, prefer să nu am de-a face cu lumea bună. Serios vorbind, industria e cum s-a construit. În salturi, sărind etape, confundându-se cu crize majore, împărțită ca și societatea, divizată precum partidele politice, incapabilă să se autosusțină sau să-și facă măcar o singură asociație de profil. Industria e cea care există pe hârtie, în realitate, fiecare e pe cont propriu, și unii, ca mine, nu-și pot da cu părerea despre lucruri atât de importante. Mai trebuie să creștem.
Dar din perspectiva de scriitor ? Știu că nu-ți place să fii catalogat drept scriitor, dar, până la urmă, ai scris un roman beton, „Morții mă-tii”.
Păi la câți scriitori autointitulați sunt, ar fi și păcat să mă dau scriitor. Am zis că, din respect față de scriitorii adevărați, să nu-mi iau lumea-n cap. Personal literar auxiliar e mai normal. Romanul, beton cum zici, n-a sărit de 2500 de exemplare vândute, poate-n vara asta să ajungem la 3000. În rest, nu sunt scriitor, deci nu știu să scriu, nu mă interesează scriitorii oficiali, doar cei pe care-i citesc. Cum o fi din perspectiva lor? Lucrurile se normalizează din mers, au acces cu cărțile în librării, au ceva cronici, iau niște drepturi de autor, apar cu interviuri în presă, mai pleacă într-un turneu pe-afară, mai apar niște traduceri. Cred că le e bine. Doar că, până n-apar și-aici lecturile plătite de public, senzația mea e că se simt cumva în afara normalității.
Poezia nu este un gen literar foarte comercial. Cel puțin în România. Cum de te-ai încumetat să publici așa multă poezie ?
O să te contrazic. Poezia e foarte comercială în Ro. De la concursurile de manuscrise până la festivalurile din zi în zi, poezia e la masa bucatelor. N-am scos poezie dintr-un moft. Colecțiile underground apăreau gratuit când puștii n-aveau unde tipări și mai erau și subversive față de piața neagră (iarăși foarte utilă poeziei de azi). O carte de poezie se amortizează cel mai ușor. Aici publicul e cumva stabil, cine vrea cartea o și ia. Dacă ai prețuri ok, nu riști falimentul cu poezia. Mă refer la cărți serioase, nu orice știft. Doar că e coadă mare.
Câte dintre speranțele din 2010, când ai pornit la drum cu editura, s-au realizat?
Ne-am recuperat investiția (2000 de lei), am luat cel mai râvnit premiu pe care un new entry editorial îl poate dori în Ro, am epuizat tiraje, am creat mode și i-am inspirat și pe alții să facă pasul ăsta. 2010 e pentru mine doar un pas. Întâi au fost poveștile din 2001, 2003 și 2009. Atunci era realmente greu să vorbești despre editare de poezie. Din 2010 e doar o formă de promovare. Am pierdut mult timp aiurea, dar speranțele nu s-au diminuat: va veni și vremea noastră, mai devreme sau mai târziu. Și-atunci vom putea să spunem mai multe lucruri.
