Augusto Pinochet arunca în aer un întreg popor după lovitura de stat de pe 11 septembrie 1973. În timp ce regimul marxist al lui Salvador Allende avea zilele numărate, mii de chilieni cu mască de refugiați treceau oceanul în căutarea unui sistem care, la momentul respectiv, părea dărâmat în țara natală. Frica de o eventuală democrație a dispersat un popor în marea socialistă a Europei de Est.
Bucureștiul anilor '80 a servit și el ca obiectiv al taberei nomade, debusolată după o revoluție spontană. "Ne-am speriat unii de alții" e replica pe care e imposibil să nu o fi auzit din gura vreunui bătrân dacă ai copilărit în zona Drumul Taberei.
Portal între civilizații
Îngrădiți de un sistem pe care oaspeții sud-americani aparent îl îndrăgeau, în cei mai atroce ani ai regimul ceaușist, bucureștenii n-au știut cum să reacționeze în momentul în care, parcă de nicăieri, sute de chilieni invadaseră orașul. Drumul Taberei, mai exact la actuala stație "Râul Doamnei", prindea conturul unei treceri între lumi. Două culturi, atât de diferite, se îmbinau în dreptul unei stații de ITB, unei măcelării (singura, de altfel, pe o rază de doi kilometri) și al unui ghișeu "Loto 6/49". Un bloc ridicat deasupra alimentarei adăpostea în jur de 64 de familii alungate din Chile la capătul unei revoluții urât mirositoare. În Militari exista altă "colonie", însă nu la fel de numeroasă.
Acomodarea se contura anual. Lucrau în fabrici, învățaseră limba. În curtea Liceului Pedagogic, azi sub numele de "Elena Cuza", copiii puneau în scenă România - Chile o dată cu "Mundialul" mexican din '86, loc în care nici una dintre reprezentative n-avusese prilejul să calce.
Când revoluția trecea și granițele României, chilieni dispăreau la fel de subit cum se și stabiliseră. Legenda urbană spune că au plecat în nord până la sfârșitul lui 1991. În 2015 nu mai e înregistrat nici un nume de chilian pe lista locatarilor din cartierul Drumul Taberei. Blocul e însă tot acolo, în picioare.
Am găsit un fost rezident chilian în Drumul Taberei. Carlos Ramirez Valdebenito. Carlos Chilianul.
Carlos Ramirez Valdebenito, 68 de ani, vorbește despre București și despre cartierul care i-a marcat existența. Locul în care s-a îndrăgostit "pentru prima dată" și-n care și-a plantat tinerețea. O tinerețe care înflorește cu fiecare vizită a sa în România. Carlos e doctor în economie, profesor în Chile, dar și-n Piața Romană, la ASE. E nostalgic, cu un discurs tapetat de umor și un suflet cald. Chilianul vorbește pentru ”merg.in” despre Bucureștiul tinereții sale.
Domnule Valdebenito, cum ați ajuns în România?
Aveam 28 de ani. Eram căsătorit, aveam și două fetiție. În 1973 a fost celebra lovitură de stat. Eram economist, absolvent , lucram în sistemul bancar. Fiind militant al Partidului Socialist am avut de suferit. Am fost exliat pentru prima dată în Peru împreună cu alți concetățeni. Prin Națiunile Unite mi-am prezentat dorința de a pleca în Europa. Prima viză care mi s-a acordat s-a făcut să vină din România. Ulterior m-a acceptat și Anglia, însă dacă renunțam la viza românească, aceasta devenea nulă pentru orice individ. Nu numai că pierdeam eu viza, dar nimeni nu mai avea voie să o primească.
Țineți minte primul contact cu Bucureștiul?
Clișeistic ți-o spun: de parcă ar fi fost ieri. Aprilie 1974, la Otopeni, era o ploaie senzațională. Tuna, fulgera, incredibil! Am fost preluați de către autorități, care ne-au dus direct la Blocul M18, Râul Doamnei, cartierul Drumul Taberei.
„Învățasem cuvinte cruciale pentru a supraviețui”
Ce s-a întîmplat pe urmă?
Am primit un curs rapid de limba română. Subliniez, rapid! O profesoară de la Școala Generală din apropierea blocului, care nu prea știa spaniolă, a încercat să ne-nvețe română. Ea preda engleză, dar se descurca. Mai mult învățam din engleză-n spaniolă, ceea ce pentru mine era în regulă, dar alții nu știau engleza. Nu zic că nu a fost util. Eram vreo 30 de chilieni și ea ne-a învățat niște cuvinte cruciale pentru a supraviețui în România anilor '70 (rîde). Deși au fost ani frumoși în comparație cu ce urma să se întîmple cu regmiul ceaușist.
Ați adus vorba de supraviețuire. Cum se trăia? Cine muncea? Unde?
Direcția muncii ne-a preluat atunci. După mai multe analize, în funcție de specializările fiecăruia, se găseau locuri de muncă. La uzine, înterprinderi sau magazine. Fiind absolvent pe cale să-mi dau doctoratul în Chile, m-au trimis la ASE. Cei de acolo m-au trimis la rîndul lor în altă parte. La Universitate, Facultatea de Limbi Străine. Am luat un curs profesionist de limbă. A durat aproape un an de zile, timp în care primeam o bursă ca să mă întrețin. Nu mi-a fost ușor cu româna, dat fiind faptul că e o limbă foarte fonetică. E grea. În paralel, pe lîngă chinuitoarea gramatică, făceam și literatură română.
Cum au fost anii de facultate?
Extraordinari. Am fost coleg cu Mugur Isărescu, dar și cu actualul prim-viceguvernator al BNR, Florin Georgescu. Am impresia că Georgescu a fost și Ministru de Finanțe. L-am văzut de curînd, s-a îngrășat tare (rîde copios). Era un băiat așa slăbuț și simpatic. Nu aveam probleme cu școala, eram un tînăr inteligent, am trecut totul cu brio. În fine, am terminat doctoratul acolo și n-am încetat să colaborez cu facultatea. Peste ani am devenit profesor. Încă mai vin să predau o dată la doi ani în cadrul ASE.
„Cel mai frumos lucru: oamenii!"
Să ne-ntoarcem la Drumul Taberei. Ce a însemnat această schimbare bruscă a stilului de viață - din Santiago de Chile la București?
A fost o lovitură puternică, cu toate că nu aveam o situație atît de grea. Repet, în România anilor '70 nu aveam restricții. Vizitam Europa! Vara mă și angajam prin țările nordice (pauză lungă). În Drumul Taberei am învățat ceva. Voi aveți un popor primitor, sănătos, sincer și iubitor, dar alterat de sistemul politic. Și înainte, dar și acum. Vecinii mei erau senzaționali, oricînd era vreo problemă primeam ajutor imediat. M-am înțeles foarte bine cu românii. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, oamenii mi-au rămas cei mai apropiați. Căldura din acel cartier. Apoi alimentarele, cofetăriile. Doamne, cofetăriile! Era o prajitură...Pofiterol. Da! Celebra prăjitură, ți se topea în gură, era incredibilă. Apoi era "Pîine" la intersecția cu Valea Argeșului. La "Pîine" se vindea, evident, pîine (rîde). Dar avea o semnificație mai profundă. Era ca un loc de-ntâlnire al cartierului. Toți mergeam acolo.
Parcul Moghioroș?
Au! Da, era să uit. Fabulos. Iarna îmi duceam fetele acolo. Se formau niște dune imense de omăt. Le dădeam cu sania. Sînt ultimele amintiri din România legate de familia mea. În 1982, soția a plecat cu ele în Chile. Îmi place să zic că România n-a mai suportat-o. Nu s-a adaptat. În acea perioadă am decis să-mi consum energia jucând rugby. Eram priceput, jucam mereu pe Stadionul Studențesc din București.
„Omul iubește o singură dată în viață. Atunci eu am iubit în București"
Ne-ntoarcem în timp. Cum arată o zi în Drumul Taberii în anii ‘70-‘80?
Cînd vin în țară, de fiecare dată refac același drum. E sănătos! În special pentru suflet. Să-ți dau cîteva repere. Dacă vreai să bei o bere mergeai la Favorit, unde era cinematograful. Bere "Gambrinus", foarte bună! După, dacă îți era foame mergeai la "Orizont!” unde găseai preparate românești foarte bune. Dar cel mai frumos loc era o cîrciumioară la șosea, chiar vizavi de Parcul Moghioroș, pe unde trecea trolebuzul 84. Nu țin minte cum se numea. Ne servea un chelner grăsuț, cu chelie, dar foarte dulce. Trei lucruri: mici buni, bere bună și o palincă de zile mari.
Care e cea mai frumoasă amintire legată de acele locuri?
Lasă-mă să te plictisesc. Ajung și la întrebare, pentru că bănuiesc că te referi la Drumul Taberei. În amfiteatrul 1, la ASE, eram la un curs pentru doctorat. Era ora 14:28, iar eu stăteam în prima bancă. Fiind străin trebuia să fiu foarte atent la oră. Primăvară, frumos afară, era început de săptămînă. Pe ușile amfiteatrului a intrat iubirea vieții mele. Frumoasă foc, înaltă, cu chip de căprioară. Roșcată, cu ochii verzi, imenși, transparenți, mi-a cutremurat existența. S-a așezat lîngă o colegă de-ale mele, Amalia, pe care o cunoșteam bine. Tatăl ei era ambasador în Spania și ea vorbea bine spaniolă. În fine, ora a trecut și m-am dus la Amalia. «Cine e fata aia?», am întrebat. «Carlos, stop. Uit-o! Definitiv. Se căsătorește cu un băiat de inginer. Om bogat, cu relații. Tu nu ai nimic. Ai un doctorat, ș-atât!».
Bănuiesc că n-ați renunțat...
Ah, ba da! N-am mai avut treabă. Dar vezi tu, viața-i ca o roată. Au trecut anii și lucram la o firmă din Capitală. Dimineața m-am dus la muncă și am rugat-o pe secretară să-mi pregătească o cafeluță. Mi-am scos pipa și m-am dus la locul de fumat. Cazusem pe gînduri, când, ușa scârție și cine crezi că intră pe ea? Era Dana. Aceeași față de căprioară mă privea timid din prag. «Tu ești Carlos, nu? De la ASE», mi-a zis. Eram stană de piatră. Rece, nu știam cum să reacționez. Acum ajung la Drumul Taberei. Se făcea că ea avea un apartament chiar acolo, la "Piața Moghioroș". Ceea ce a făcut ca relația dintre noi doi să curgă mult mai repede. Colindam parcul cu fiecare ocazie, ne plimbam, eram îndrăgostit. Mergeam împreună la cumpărături în "Piața Orizont". Gabriel Garcia Marquez spune că omul iubește o singură dată în viață. Da, pe Dana am iubit-o nespus, sincer și frumos. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea.
Ce s-a întîmplat?
S-a îmbolnăvit de cancer. Încă din România existau primele semne, însă nu și-a pus problema. Am venit cu ea în Chile însă a fost descoperit prea tîrziu. Încă trăiește, dar e cumplit. E în România. Nu vorbește de ani buni, nu poate, e înfiorător. E singurul meu regret. Că nu am avut mai mult timp alături de Dana mea.
Ce diferențe regăsiți în Drumul Taberei azi, față de anii studenției?
Când am plecat am lăsat acolo un cartier împodobit cu flori, curat. M-am întors pentru prima dată în 1991 și am fost șocat. Era ca un bazar, ca un târg. Dezordine, lumea vindea țigări, ciocolată, alcool. Aveam impresia că am ajuns la Istanbul. Acum s-a mai reglat situația, prinde culoare. Însă nimic nu se compară cu locul tinereții mele, al singurei iubiri și al tuturor amintirilor care mă țin în viață.
