Andreea Brânzoiu – nu sunt făcută să fac un singur lucru și atât!
Andreea Brânzoiu, 32 de ani, născută în Pucioasa, absolventă a Facultății de Științe, secția psihologie, din Sibiu, locuiește în București, lucrează în Dâmbovița, florar decorator.
De ce facultatea din Sibiu?
M-am pregătit un an pentru a urma cursurile la facultate în București, dar cu o săptămână înainte am spus că nu mai vreau să vin în Capitală. Am hotărât să mă duc în Ardeal. Aveam pregătit arsenal, tot ce trebuie pentru Cluj, numai că am avut neșansa să pic din motive birocratice.
Motive birocratice?
Am completat prost formularul și am fost descalificată. Asta este frumusețea vieții! Întâmplarea a făcut ca, în timp ce așteptam rezultatele, să merg să dau un test la Sibiu, unde am fost admisă.
Cred că a fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că, fiind o facultate relativ mică, am avut acces la toate informațiile și la tot ce însemnă informație de top. Am avut profesori tineri, actualizați, iar din anul trei am avut numai profesori din străinătate. Am avut doar cinci săptămâni de cursuri tot semestrul. În fiecare săptămână venea câte un profesor și se făceau cursuri intensive. A fost foarte fain!
În anul 2006 am terminat cursurile, dar dintr-un motiv de neorganizare, din punct de vedere al timpului, și țin minte că au fost ceva probleme cu chiria unde stăteam, în orice caz nu am picat pe subiect și nu am mai luat note foarte mari. Am hotărât să nu-mi termin licența în acel an. Probabil că nu a fost o decizie inspirată, pentru că, imediat după, am hotărât să plec din Sibiu și să mă întorc acasă, în Pucioasa.
Și să faci ce?
Întâmplarea a făcut să mă angajez în BRD. Era un oraș mic, se căutau oameni de încredere. Eram un om de foarte mare încredere, puțin bezmetic și aerian și total departe de profilul lucrătorului de bancă. Și așa a început marea armată. Experiența cu BRD-ul a fost călirea pentru viață.
Am lucrat un an și jumătate în Pucioasa, după care am cerut transferul în București, unde am mai lucrat șase ani. Și așa mi-am pierdut eu opt ani din viață. Nu aș putea spune ce realizări am avut în această perioadă. A fost cea mai statică perioadă, am lucrat într-un mediu toxic, total necompatibil cu personalitatea mea.
Cum a fost trecerea la ritmul bucureștean?
În momentul când am venit în București, având alura provincialului, râdeam pe stradă și zâmbeam la oameni, am fost uneori ironizată de colegele din acea perioadă care-mi ziceau „Libi”.
Cum te alintau?
„Libi”, de la libelulă, li se părea că sunt foarte grațioasă și „picată din spațiu”. Mă întrebau: „Tu râzi tot timpul, zâmbești, nu ai griji?
Dar de ce ai hotărât să vii în București?
Am presupus că venind dintr-un oraș de provincie, în Capitală voi avea mai mult timp, activități și lucruri de făcut. Și având experianța unei capitale culturale și a unei „capitale, capitale”, nu a existat termen de comparație.
Știu clar că venitul în București m-a ajutat să mă dezvolt din punct de vedere profesional. Dar dacă m-ai întreba care-i locul meu de suflet, n-aș putea să-ți spun că este Bucureștiul. Este o citadelă, un spațiu care-ți permite să te dezvolți din punct de vedere profesional, din punct de vedere cultural și îți oferă multe.
Dar ce nu-ți place în București?
Din punctul meu de vedere și ceea ce nu va putea compensa niciodată Bucureștiul, este întinderea, spațiul, timpul pierdut între punctele de deplasare. Degeaba ai un job frumos în partea de nord a Capitalei și-ți duci viața în partea de sud și ai de străbătut o oră și ceva la dus, o oră și ceva întors. Viața ta este pe drumuri două ore și jumătate, mai stai opt sau zece la birou, mai apuci să stai două ore cu prietenii sau familia (din care 80 de minute te cerți) și cam asta este ziua.
Dezavantajul principal: corporatizarea masivă. Eram în stația de metrou Pipera, la ora de vârf a „decorporatizării” zonei, ora de plecare de la muncă, stăteam fix ca niște oi care întrau în țarcuri. Și capac mi-a pus microbuzul. Toți îmbrăcați bine, cu geanta, cu tocuri, corporatiști, na, ne înghesuiam ca niște „boi”.
Cum este Bucureștiul după cinci ani de conviețuire?
Îmi place că a început să se schimbe în bine, se pune accent pe spațiile verzi. Eu sunt o persoană „verde” cu nevoie de natură. Zona în care locuiesc (Piața Victorie) este plină de blocuri, simt uneori că mă stâng de gât, dar din apartamentul meu, situat la etajul trei, văd cerul și în stânga și în dreapta.
Unde ieși când simți nevoia de „verde”?
Ies foarte des în parc, preferatu meu este Parcul Național, de pe strada Maior Coravu. Este mic, cochet, curat. Urmează Herăstrăul, Parcul Circului, iar Parcul Bazilescu este o splendoare.
Cu ce te ocupi în prezent?
Timpul meu este împărțit în două părți: București și Dâmbovița. În curând încep un nou proiect „Habitat for humanity”. Acesta presupune reabilitarea a 50 de case pentru comunitățile de romi. Ceea ce poti vedea în comunitățile foarte sărace este o durere. Eu voi lucra în Dâmbovița, Călărași, Argeș și Giurgiu. Responsabilitatea mea este strângerea de fonduri pentru reabilitarea a 25 de case.
De ce ai ales să faci asta?
Am privit-o ca pe o provocare, lucrez un sfert de normă, doar o zi pe săptămână și este ok. Mie îmi plac provocările, maxim!
Și în restul zilelor ce faci?
O zi este dedicată cursurilor de formare profesională (țin cursuri de florar decorator pentru persoane cu dizabilități), două zile sunt alocate proiectului meu de suflet Magicamp (tabara Magică- tabara pentru copiii bolnavi de cancer http://magicamp.ro/organizatori/), iar restul zilelor sunt dedicate florilor.
Jumătate din timpul tău este dedicat florilor?
În curâd vor ocupa și mai mult timp din viața mea.
Se poate trăi doar din „afacerea” cu flori?
Da! Și încă bine!
Ce implică o comandă de flori pentru o nuntă? Cât timp trebuie să-i aloci?
Eu lucrez personalizat. La mine înseamnă cel puțin două întălniri cu mireasa și insist să mă văd și cu mirele, pentru că este și nunta lui. Ne vedem, îi înțeleg care, cum, ce vor, care este raportul de putere, cine hotărăște (normal că mireasa!). Urmează cel puțin o vizită la locație, vorbim despre flori, despre ce ar vrea, în cele mai multe cazuri vin cu temele făcute. Trebuie neăparat să văd rochia. În funcție de toate acestea stabilim ce urmează, dacă se merge pe o anumită tematică.
De ce te-ai mai apucat de atâtea lucruri, dacă ai putea trăi doar din ceva ce oricum îți place?
Nu pot să fac un singur lucru. Nu sunt făcută să fac un singur lucru și atât. Trebuie să fac astăzi un pic, măine un pic. Ca și când aș cânta la mai multe instrumente.
Când ai timp să le faci pe toate?
Sunt un spirit rebel, comparată uneori cu taifunul.
Din cauza pagubelor?!
(Râde) Nu! Sunt imprevizibilă, nu știi la ce să te aștepți din partea mea, și întotdeauna cunoscuții se așteaptă la ce-i mai rău. Sunt o persoană care, în relațiile umane, tolereaz foarte mult, enorm de mult, și există momente cănd s-a terminat totul, adică m-am ridicat, m-am scuturat, ți-am dat mâna și ți-am spus la revedere. Simplu. Și o iau de la zero. Nu doar odată am schimbat traiectoria. Au fost trei schimbări bruște în viața mea.
Prima, de la Facultatea de Psihologie în bancă. Din bancă în ONG (organizație neguvernamentală), și din ONG în ONG, dar brusc.
De ce aceste schimbări?
Este foarte important ca în momentul în care simți că ai ceva ce-i numai al tău, să poți să dai și celorlalți. Viața de unul sigur (nu mă refer la relație de cuplu, ci de comunitate, comuniune cu ceilalți, să răspunzi la nevoile celorlalți) este cam tristă. Eu, de exemplu, nu mă pot bucura de flori dacă le am doar pentru mine, în casă. Eu le dăruiesc, dacă-mi rămân. Îmi place foarte mult să văd figura oamenilor pentru care lucrez florile, pentru că este momentul acela unic, de uimire, este ceva perisabil. Ceva care rămâne amintire, eventual o recomandare, dar acel moment este ceea ce-mi doresc.
Când ai luat cele mai grele decizii?
Am învățat că este foarte important să ai încredere în forțele tale. Eu, până de curând, mai precis anul acesta, nu am avut. Întotdeauna simțeam nevoia unei aprobări din partea cuiva. Brusc m-am trezit singură, nu am mai găsit sprijin și comunicare într-un corespondent, și mi-am zis: asta este viața mea, perimetrul meu, și în funcție de cum decid Eu, lucrurile vor merge sau nu. Nu mai am timp să aștept deciziile unui terț, nu pot să fiu pe locul doi sau trei în viața unei persoane, nu pot să aștept resturile. Vreau bucata mea, vreau tortul meu, vreau lucrurile mele pe care să le împart cu alții. Nu pot să mă mai las pe mine pentru alții, nu pot să mai investesc pentru binele altora și să mă las pe mine. Asta pe mine m-a frustrat și ăsta a fost momentul meu de răzvrătire.
În momentul acela toate s-au aliniat fix ca planetele, am știut clar ce am de făcut, știam că nu trebuie să intru în panică. Pentru că te trezești cu rată, cheltuieli personale, dar în momentul acela nu m-am simțit speriată, nu am simțit frustrare și cu sprijinul familiei am reușit să trec mult mai ușor peste toate.
