De când se ştie e artistă, printre vorbe, pensule, culori, sunete şi cârpe transformate în jucării. În şcoală a ales teatru. „A fost destin”, povesteşte astăzi Ana Pepine, actriţă liber profesionistă, membră a Companiei de teatru Passe-Partout Dan Puric și directoare a companiei Two of Us, alături de Paul Cimpoieru, cu care a realizat spectacole care au luat premii nu doar în ţară, ci şi la festivaluri internaţionale de teatru din Serbia, Rusia, India şi America. „Din copilărie rădăcinile mele s-au înfipt bine în domeniul artistic. Din liceu am intrat în lumea teatrului și mai specific, în lumea teatrului non-verbal și al expresiei corporale. Ceva m-a atras inexplicabil, deși nu eram deloc un copil sportiv, atunci am început mișcarea pentru prima oară mai serios. Am simțit că am fost condusă de destin și că această artă a spectacolelor, a scenei, a fost cea care m-a ales. M-am îndrăgostit și nu am mai putut face altceva”.
Cum a ajuns al treilea copil din cei cinci ai unei familii de pictori să danseze, care este secretul primei ei perechi de pantofi speciali de dans, dar şi unde poţi dansa cu adevărat în Capitală, aflaţi de la Ana Pepino. Doamnelor şi domnilor, dans. Să curgă jazz-ul!
Când ați dansat prima dată? Pentru unii primul dans a fost acasă, în braţele părinţilor, fie abia la grădiniţă, la serbări.
Da, dansăm cu frații, pe muzica lui Freddy Mercury, apoi a lui Michael Jackson, dar ne zbenguiam și noi ca niște copii. Dar dansam adesea, asta după clasele primare, până atunci activitatea principală era desenul și pictura.
Şi prima întâlnire conștientă cu dansul când a fost?
În liceu, când am intrat în lumea teatrului și a mișcării, am învățat că mișcările sunt tot un alfabet prin care mărturisești și te exprimi artistic. Vorbești fără cuvinte. Asta te face să lucrezi mult cu ține însuți, să îți cunoști corpul, să îl poți folosi cu măiestrie și siguranță ca apoi să poți da drumul sufletului și inimii să conducă. Nici nu l-am putut numi niciodată dans, pentru că era mult peste o coregrafie, era o poveste interioară, era viață exprimată fără cuvinte, dar cu subtext foarte clar și bine construit ca și în teatrul cu text. Dar așa am început să învăț și mici coregrafii, în momente de grup cu colegii.
De la alfabet, ce a ajuns astăzi dansul pentru dumneavoastră?
Ceea ce am spus și mai devreme, este un limbaj artistic universal, pe care eu îl folosesc exact așa cum folosesc și replicile în teatrul vorbit.
Doar că îl simț mai puternic, mai cuprinzător și mai asemănător muzicii - cea mai mare artă, pentru că este mai direct, mai aproape de instinct. Rădăcinile teatrului și dansului mai ales se află în ritualurile religioase, dialogul sufletului omenesc cu divinitatea. Dansul, ritmul, cântul sunt cele mai primare forme ale artei. Este și profesie, este și pasiune, dar o profesie care se leagă foarte mult de viață. Nu le simț ca pe două domenii separate. Viața se simte în artă și invers. Pentru că instrumentul nostru ca artiști este însuși sufletul și însuși trupul nostru.
Aveți un stil de dans preferat? Spuneați, la un moment dat, că pasiunea dumneavoastră este stepul. Cum l-ați descoperit? Care a fost momentul ăla în care l-aţi descoperit?
Mai ales de când am început lucrul cu Dan Puric, în domeniul mișcării, am luat contact cu multe forme de dans pe care le foloseam în spectacole, în scop dramatic, cu discurs interior dramatic și doar ca simplă coregrafie. Și am învățat de la balet clasic, dansuri de caracter, tango argentinian, arte marțiale, step etc. Nu am putut spune niciodată că sunt dansatoare și nu este dansul cel care mă atrage în primul rând, dar este un limbaj artistic foarte puternic și expresiv. Eu sunt o actriță care se exprimă și prin dans.
Am văzut prima dată stepul folosit de maestrul Dan Puric în spectacole de teatru și mi-a plăcut ceva, dar nu-l înțelegeam prea bine. Totuși, stârnea în mine un mare entuziasm. Și m-am pomenit că tot încercam să bat, deși în afară de o coregrafie simplă învățată de la colegii mei băieți, ei aveau un moment de step în spectacolul Don Quijote, construit pe ideea calului și a ritmului pe care-l imprima fuga unui cal - nu știam nimic altceva și nici nu aveam de unde învața. Așa că inventam și imitam cam cum ar fi dacă aș dansa step.
Jucându-mă așa, am mai aflat câte un pas de bază de la colegii mei din generația mai veche care lucraseră puțin cu un dansator din America şi, căutând singură ceva ce nici eu nu știam bine, am avut o revelație. Că stepul nu este în primul rând dans, ci este muzică. De-atunci mi-am numit pantofii „instrumentul meu muzical” și m-am umplut de o fericire care mă umple și astăzi și e minunată și mă face să nu mă pot opri. E adevărat că este dans și muzică (ritm), în același timp, ceea ce îl face și mai frumos ca limbaj artistic. Și mai apoi, căutând în istorie și aflând de la mari steperi din America, adevăratul step - cel născut de sclavii negri - este un limbaj, un mod de exprimare și de dialog, are legătură în primul rând cu improvizația, cu simțirea pe moment, cu dialogul spontan, și nu cu coregrafia. El a fost apoi adus de albi și de europeni în zona esteticului, a coregrafiei, a divertismentului. Dar pe mine, mai ales ca actriță, mă atrage zona lui primară - de ritm, muzică, jazz, dialog, formă de exprimare și mărturisire. Și consider că din această perspectivă orice formă de dans are mai multă putere și de expresie, și de comunicare, atunci când ai un discurs interior pe dedesubt, deși dansul fiind o artă mai abstractă poate avea și un sens mai mult estetic, vizual, de desen în mișcare. Îmi place și această perspectivă care are, de asemenea, multă putere.
V-aţi numit pantofii instrument muzical. Care este povestea primilor dumneavoastră pantofi de dans. Aveau un nume, aveaţi ritualuri când îi puneţi în picioare?
Da, aveam niște pantofiori de scenă albi cu botul bombat primiți de la o colegă mai mare, dar care nu aveau plachiuri, părticelele de metal de pe tălpi. Apoi am primit și niște plachiuri improvizate de aluminiu pe care le prindeam de tălpi, însă mereu se desprindeau. Pentru mine era perfect. Îi iubeam oricum, dar încă nu avusesem revelația cu instrumentul muzical. Asta s-a petrecut când partenerul meu, Paul Cimpoieru, mi-a făcut cadou niște pantofi profesioniști Capezio, model de scenă cu roșu și negru, achiziționați întâmplător dintr-un magazin de antichități, de către soția lui. S-au gândit amândoi și au hotărât să mi-i dăruiască. Erau mari, bineînțeles, dar m-am îndrăgostit, dormeam cu ei lângă pat, deși încă nu știam nici eu bine ce fac, imităm cum ar fi să dansez. Apoi am avut revelația și i-am iubit și mai mult. Însă nu îi puteam controla bine, nefiindu-mi pe măsură. Și în cele din urmă am reușit să îmi cumpăr prima mea pereche profesionistă de pantofi pe măsura mea. Îi am și acum, deși nu mai au plachiuri. Îi am și pe cei roșii, nu pot să îi dau sau să îi arunc.
Ce trebuie să aibă o pereche de pantofi că să fie pantofii de dans cu majusculă?
Trebuie să îi iubești, în primul rând, și să simți că vorbești prin ei, că zbori cu ei.
Înainte de spectacole, aveți vreun tabiet?
Am emoții întotdeauna, de toate felurile, și mă rog să am lumină, bucurie și să nu mă împiedic.
Unde se dansează bine în București?
Nu știu dacă va referiți la cluburi de dans sau la spectacole bune. Nu prea obișnuiesc să merg să dansez, doar la nunți și la unele petreceri - depinde de atmosferă și dispoziție, iar ca spectacole îmi place ce face Gigi Caciuleanu; consider că este un mare artist și dintre puținii în domeniul dansului contemporan. Altfel îmi place foarte, foarte mult tangoul argentinian și în special Milonga. Dintre dansuri, dacă ar fi să exclud stepul, este preferatul meu. Și muzica e minunată.
Se poate trăi din dans?
Da, așa cum se poate trăi și din teatru. Și din spectacole, evenimente și din predare.
Ce ați învățat și ce învățați de la dans?
Libertate și fizică, și sufletească. Plus antrenament mental, de coordonare, memorie, matematică, geometrie, estetică, armonie.
Aveți un partener favorit?
Paul Cimpoieru, în teatru, dans, peste tot. Iar în step Adrian Nour, pe care îl apreciez foarte mult, dar nu am avut șansa încă să performam prea mult împreună, doar în teatru.
Tap dance-ul, pentru cine este?
Pentru oricine. Important este să existe afinitate și chemare. Dar poți fi surprins să vezi din ce domenii diferite apar oameni care sunt pasionați și chiar au aptitudini.
Ce trebuie să știi înainte să îl practici? Un fel de ghid de bune practici...
Că important este să o faci cu bucurie și relaxare și că important este să te gândești că tu cânți din picioare. Totul pornește de la ritmul și muzica pe care le ai în tine. Să le dai drumul prin picioare ca atunci când ții ritmul din palme. Ajută un simț al ritmului și urechea muzicală, dar nimic nu este imposibil de învățat și dezvoltat.
Se poate învața dansul?
Da, deși e mult mai simplu pentru cei care-l au în sânge. Dar sigur că da, totul se poate învața, mai greu sau mai ușor, atunci când îți dorești.
Recent, la Bucureşti, la Teatrul Mignon, aţi organizat nişte zile de tap dance. Ce s-a întâmplat practic acolo?
Am organizat „Bucharest Tap Dance Week” cu prilejul vizitei în România a unei binecunoscute dansatoare de step internațională, Roxane Butterfly. În cadrul acestor zile s-au ținut cursuri pentru diferite niveluri, s-au vizionat filme despre tap dance și cu dansatori celebri, internaționali, cei mai mulţi americani, au avut loc sesiune de improvizație cu muzică live, cu binecunoscuți muzicieni de jazz din București (Cătălin Milea, Alex Man, Imagination Orchestra). La final a fost un concert cu participarea specială a lui Roxane Butterfly. Ea este originară din Franta, a trăit și a dansat în New York, având că principal maestru pe Jimmy Slyde - o mare legendă a tap dance- ului. Ea a prins cumva toată generația veche - stepul de improvizație legat de jazz și ritmul de swing, stepul și jazz-ul s-au născut și au crescut împreună -, cu care a lucrat și a dansat ani de zile în America, până când s-a hotărât să revină în Europa tocmai pentru a aduce stepul adevărat și aici. Și a ales orașul Barcelona, unde trăiește, dansează și predă și unde a înființat Institutul Jimmy Slyde, de tap dance şi jazz.
Reacţia publicului?
Foarte bună. Se putea mediatiza și mai mult, dar fiind pentru prima data în țara așa un eveniment, am lăsat lucrurile puțin mai mult între cunoscători. În general, au participat artiști.
Când vor mai fi astfel de evenimente?
Sperăm cât de curând, nu avem încă nimic stabilit clar, ci doar gânduri. Dar veți afla de noi!
