Proaspăt angajat cu acte în regulă la Teatrul Mic și actor în noul film al lui Radu Jude, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, Alex Bogdan (32) este unul dintre artiștii autohtoni foarte versatili. A regizat Frig și Treizeci+, i-a jucat pe Hamlet, Othello, Nae Cațavencu și probabil l-ați văzut măcar într-un sketch de la Mondenii.
În curând te vedem la cinema în „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Cum s-a întâmplat asta?
Mamă, ai zis bine! Cineva a înțeles „Îmi este indiferent dacă bărbații nu vor mai exista” (râde). Radu Jude m-a văzut acum câțiva ani la Gala Hop și i-a plăcut caterinca pe care o făceam pe scenă - aparent are un respect mai mare decât am eu pentru imitațiile mele. Mi-a oferit un rol mic în „Inimi cicatrizate”, iar după filmări mi-a zis că mai are un proiect pentru care speră să obțină finanțare. La un an după m-a sunat: „Hai că se face!”. Am tot un rol secundar. Dar mă văd!, cum se zice.
Un comentariu de pe Facebook zice așa: „Alt film facut la porunca altora...felicitări...”. La porunca cui se tot fac aceste filme, Alex?
Din păcate, nu sunt forțele oculte. Altfel, cred că am fi primit mai mulți bani pentru filmare. Presupun că forțele oculte te finanțează ca lumea, nu? Oamenii au un singur adevăr. Și dacă nu îl prezinți pe ăla, e clar - cineva te controlează.
Și care e adevărul pe care îl contestă filmul?
Nu contestă nimic. Mai degrabă face o afirmație: dacă noi nu vom fi în stare să ne acceptăm trecutul, vom trăi în continuare în minciună. România este a doua țară după Germania care a omorât cei mai mulți evrei. Dar la Istorie se învață altceva și despre asta, și despre Antonescu. Negaționismul la noi este în floare. Sunt niște lucruri sensibile pentru poporul român. Românul este patriot, țăranul e țăran; noi nu am fost cuceritori și nici barbari. Am fost niște victime. Fals. Am fost niște barbari.
Probabil nu va strânge foarte mulți fani.
Va ieși un mare scandal odată cu lansarea. Eu sunt foarte mulțumit cu ce idei are filmul, cu ce spune și cu cât de curajos e. Mie îmi place foarte mult, deși nu va fi un film obișnuit. E greu de văzut; e un exercițiu intelectual. Sunt foarte multe referințe, citate etc. Ne ajută să ne scuturăm un pic ca să vedem cine suntem noi.
Schimbă arta mentalități?
Nu. Pâine și circ. Așa se poate ține sub control o populație. În momentul în care tu ai numai petarde de fum și din ani în paști câte o ciupercă a adevărului care iese printre floricele, lumea se va grăbi să o calce în picioare că e otrăvită. Noi avem o cinematografie destul de slabă ca intrări de spectatori. Dacă ai 20.000 de oameni să îți vină la un film, lingi scoarța copacului.
Ce are cinematografia românească de nu ne place?
Le-a intrat în cap oamenilor că filmul românesc e boring și că e despre comunism. Și cu ideea asta rămânem încă zece ani de acum încolo. A fost la un moment dat pe val minimalismul românesc, cu stat și vorbit - era plăcut la festivaluri, așa că toată lumea a făcut filme în genul ăla pentru notorietate. Valul s-a terminat, dar oamenii tot nu merg la cinema. Mulți regizori care încearcă să facă filme comerciale ok se lovesc de refuzul românului de a merge la cinema. Exemplu: „Un pas în urma serafimilor”. S-a lovit de refuzul acesta care e în noi; asta apropo de acceptarea trecutului, de a te informa despre lucruri pe care nu le știi. Unde e apetitul pentru nou, pentru ce e în afara mea? Cum pot eu să cresc intelectual dacă nu văd tot timpul lucruri diferite?
Crezi că stăm mai bine cu teatrul?
În niciun caz. Băi, nu poți să ai două milioane de oameni într-un București care devine din ce în ce mai hipsteresc, hub cultural, cu oameni smart, unde lumea cheltuie bani, iese, face și drege și să nu ai tu măcar de trei ori pe săptămână full la unteatru. Andrei și Andreea Grosu se chinuie să țină spațiul ăsta. Să aibă mereu spectacole puternice și deranjante. Să aducă demenți ca mine să facă Frig. Oamenii ar trebui să înțeleagă că entertainment poate fi și o dramă. Am pierdut startul. Budapesta avea 11-12 teatre în 89. Noi cam tot atâtea avem acum. Ei, sute.
La Teatrul Mic lucrezi ca actor. Te-ai mai gândit să regizezi?
Este meritul lui Gelu Colceag - a făcut ce a făcut și pe toți studenții lui talentați i-a ajutat să intre în sistem. De la regie am luat o pauză. Tot ce am făcut eu ca regizor a fost legat de iubirea mea față de actor. Eu sunt actor și e clar că nu sunt un creator, nu creez imagini, ci lucrez cu actorul - să se simtă el bine și fericit. Sunt un regizor limitat. Este extrem de greu să ai un concept puternic.
Mă surprinde că spui asta, Frig având un mesaj foarte puternic.
Uneori textul e peste regizor și doar trebuie să îl lași să fie. Când l-am montat eram extrem de afectat de ce se întâmpla în Europa și în lume. Se începea această mare clădire de ziduri. În text, crima aia e acolo ca noi să nu o facem niciodată. Tot timpul am zis că Frig e despre iubire. Chiar dacă toată lumea mă crede nebun.
Cum se reflectă iubirea în piesă?
Eu iubesc oamenii, dar mi-e frică de ei. Însă după spectacolul ăsta vreau să iau pe toată lumea în brațe. Mă face să îmi doresc să nu fiu one-sided și să nu mă cramponez niciodată într-un singur fel de a gândi. Mai aud persoane care spun „spectacolul ăla e bun/ prost”. Ce e ăla un spectacol prost? Ăsta e un început de drum către violență. Poate nu fizică, așa cum e în Frig, ci psihică - de a te însingura când crezi că tot ce nu este în racord cu personalitatea ta nu este ok. Nu e un mod sănătos de a trăi și nici de a fi activ în teatru.
Ai mai văzut de curând vreun spectacol care să te lase cu un astfel de sentiment?
Între noi totul e bine de Radu Afrim și Băiatul din Brooklyn al lui Cristi Juncu. Ele există în această mare baltă de spectacole fără nicio idee în spate.
Majoritatea spectacolelor din România mai degrabă nu au vreo idee în spate?
Nu riscă nimeni nimic. Vezi toate spectacole care nu spun nimic și care ignoră adâncimile incredibile pe care le are de fapt textul inițial. Ia O noapte furtunoasă - toată lumea tratează textul ăsta foarte ușor. Dar ce se întâmpla în casa aia era aproape de subiectele de știri de la ora 5. Lumea nu înțelege că genul comedie este în esență o mare dramă. Dar prin ce așteptări au personajele din piesă, cum văd ei lumea și cum nu se potrivește nimic cu așteptările lor - de aici efectul comic. Tu din afară râzi că „ce prost e ăla”. Dar e despre tine de fapt; despre neputințele și slăbiciunile tale.
La Ideo Ideis cum e? Riscă generațiile tinere mai mult?
Da. Am văzut acolo niște spectacole fabuloase făcute de tineri. Au încă o libertate fantastică pe care sper ca facultatea să nu le-o taie ulterior. S-au și scos premiile, ceea ce e un lucru extrem de sănătos. În liceu nu are nimeni nevoie să ia „Cel mai bun actor” sau „Cel mai bun spectacol”, că vrei să pregătești nu numai niște actori, ci oameni care au de ce-ul în cap.
Ai lucrat câțiva ani în televiziune. Cum te-a ajutat experiența asta în teatru?
În teatru e o atmosferă foarte boemă. Când regizorul dă o indicație, actorul se duce acasă și se gândește. Or în televiziune, lumea nu poate să stea după tine să coboare Sfântul Duh cu inspirația. După cinci ani de antrenament în televiziune, am învățat să răspund imediat la o indicație. Doar așa poate ieși ceva incitant și exploziv. Actorii buni sunt ființe instinctive.
Te-ai mai întoarce la comedie?
Ca actor sau regizor, 70% din lucrurile pe care le facem nu le facem pentru noi. Vrei rolul ăla pentru că știi că breasla o să te vadă cu alți ochi; vrei să dovedești. Actor te face breasla, iar breasla are impresia că dacă faci comedie mai mult nu poți. Eu încă lupt să îmi șterg imaginea de actor de televiziune și de bufon. M-aș întoarce doar dacă cineva mi-ar da foarte mulți bani.
