Între 3 și 15 iulie, Hanul Gabroveni găzduiește expoziția „București. O lume de Ion Bârlădeanu și Carmen Lidia Vidu”. Mergeți, mergeți negreșit!
După ce și-a expus colajele pop art la Londra, lângă Warhol și lângă Duchamp, la Paris și la Basel sau în București la MNAC, Bârlădeanu, artistul de la ghenă de care în ultimii ani nu am mai auzit nimic, se întoarce.
„L-am cunoscut pe Ion Bârlădeanu”. Sunt cuvintele pe care mi le-a spus într-o zi, la telefon, că și-ar dori să le scriu despre el. Să tot fi trecut cinci ani de atunci. Mi-am petrecut câteva după-amieze bune cotrobăind prin viața lui cu aceeași fervoare cu care el cotrobăise ani la rând prin gunoi.
I-am ascultat poveștile, am fumat împreună pachete întregi de țigări, i-am întors colajele pe toate fețele, am căutat prin obiectele (nenumărate nimicuri!) adunate în demisolul unde locuia pe atunci.
Ca mulți dintre aceia care l-au cunoscut și au scris despre Ion Bârlădeanu, nici eu nu l-am uitat. Dar nu l-am mai întâlnit niciodată. M-am întrebat de multe ori ce mai face, căci se numără printre artiștii, dacă mă întrebați pe mine, imposibil de uitat.
Aflând că Ion Bârlădeanu se întoarce cu o nouă expoziție, am vrut să scriu din nou despre el.
Voi merge și eu, ca atâția alții, în Centrul Vechi, voi păși pe Lipscani să îi văd colajele și voi intra la Hanul Gabroveni, poate de mai multe ori în aceste două săptămâni în care acolo va rămâne deschisă publicului o expoziție în care se întâlnesc artistul plastic care a cucerit lumea la bătrânețe și cea mai neconvențională pe plan vizual regizoare de teatru de la noi.
Bârlădeanu și Carmen Lidia Vidu au pus laolaltă imagini și personaje cu care ei identifică – urban, cultural, emoținal și fantastic – Bucureștiul. Sunt acolo case, și blocuri, și parcuri, personaje de film, scene de politică, e lumea reală sau sunt figuri comerciale, imaginare, actuale. Toate acestea pot fi văzute în fiecare zi, între 3 și 15 iulie, la Hanul Gabroveni. Gratis!
Și, poate, dacă vom avea noroc, îl vom întâlni acolo chiar și pe Ion Bârlădeanu. Dar atunci ne vom putea considera cu adevărat norocoși, pentru că îmi amintesc cum, în urmă cu cinci ani, pe când l-am cunoscut, lucrările îi erau expuse la MNAC, dar nu prea trecea pe acolo. „De ce să merg?”, mă întreba la rândul lui întrebându-l eu de ce nu prea dă pe la muzeu. Pe atunci, Ion Bârlădeanu era convins că gloria lui a durat cincisprezece minute, ca în prezicerea lui Warhol, căruia el îi spunea simplu Varhol.
Despre Ion B., așa cum am păstrat obiceiul să-i spun după Lumea văzută de Ion B., filmul documentar în care regizorul Alexander Nanău i-a spus povestea fiind recompensat cu un premiu Emmy, despre Ion B., așadar, aș putea scrie rânduri întregi.
Despre ochelarii lui cărora le zice bicicletă, și despre haina de legionar, despre bodyguarzii lui dintr-un tablou rezemat de perete, despre seiful lui care nu se încuie, despre reșoul la care gătește și despre numele actorilor pe care nu îi știe scrise pe spatele decupajelor care îi înfățișează (așa a ajuns să îi știe, de fapt, pe toți actorii lumii), despre eleganța de altădată cu care spune „domniță” și îți sărută mâna la plecare, despre cum a fugit din satul Zăpodeni, din județul Vaslui, unde s-a născut și a copilărit, despre cum săpa un cavou într-un cimitir când l-a cunoscut pe Puiu Călinescu, despre inocența de a nu ști cu cât i se vinde o lucrare, despre încăpățânarea de a nu-și denumi colajele, pentru că numele i le pot da și alții, despre tristețea cu care recunoaște că nu-i pare rău că nu și-a luat nicicând o nevastă (încă păstrez în minte cuvintele lui: „Decât să plângem amândoi, mai bine singur!”), despre cum pentru primele colaje, în loc de lipici, a folosit făină de grâu, despre cum a visat să fugă în America pe „vaporul alb”, despre timpul când a lucrat pe șantierul de la Casa Poporului, despre cum își povestește în cuvinte colajele, neîntrecut în haz de niciun povestitor contemporan. Sunt atâtea și atâtea lucruri de care îmi amintesc când vine vorba de Ion B., căci se prea poate ca niciun alt om despre care am scris în toți acești ani să nu-mi fi fost mai drag.
Felul ăsta necondiționat de a-l îndrăgi pe Bârlădeanu e ceea ce, așa cum spuneam, li se întâmplă multora odată ce l-au întâlnit. Iată, de exemplu, cum îl descrie Carmen Vidu, acum, când am rugat-o să îmi scrie câteva rânduri despre el:
„Îl iubesc pe Nea Ion. El e prietenul meu foarte drag. Îmi zice că eu sunt Number One pentru el.
Îmi povestește despre personajele lui, despre ceea ce-l amărăște peste zi. Uneori îl ascult, alteori doar stau lângă el și mă rup de orice problemă. I-am cunoscut prietenii din parc. Mă uit la ei și râd fiindcă seamană cu personajele din colajele făcute de Nea Ion.
Unii gesticulează cu un salam în mână, alții cu o pâine sau cu o bere; dinți nu prea au și mai toți zic că sunt personalități.
Îmi place lumea lui Nea Ion, îmi place cum stă el picior peste picior, cum privește în gol și zâmbește.
Are o eleganță ciudată. Te uiți în jurul lui și vezi mizerie, te uiți la el și vezi eleganța.
Ion Bârlădeanu e prietenul meu și e un mare artist.”
Și nu poți decât să-i dai dreptate și să vrei să ajungi cât mai repede în Centrul Vechi, la Hanul Gabroveni, să vezi cu ochii tăi cine e Ion Bârlădeanu.
Expoziția București. O lume de Ion Bârlădeanu și Carmen Lidia Vidu face parte din proiectul București. Memoria. Explorarea. Imaginea Orașului, ce lansează candidatura Bucureștiului la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021.
