Cristian Lascu. Dinspre om înspre natură

Discuții despre Parcul Natural Văcărești. Partea I

Cristian Lascu este înainte de toate speolog, apoi, printre altele, primul redactor-șef al revistei National Geographic Romania și cofondator al Parcului Natural Văcărești. Dacă menționăm și faptul că are un talent ieșit din ordinar de a mânui cuvântul, iar privirea lui nu e aruncată niciodată degeaba, cu siguranță oricine cu puțină intuiție l-ar recunoaște dintr-o sută. E un om de acțiune, nu stă mult pe gânduri. Tocmai asta și, bineînțeles, iubirea lui pentru natură l-au purtat prin toată lumea, oferindu-i experiențe și realizări după care mulți tânjesc – mă număr printre ei. Așadar, ne-am luat cu vorba și Cristi Lascu m-a plimbat timp de câteva ore bune prin viața lui, dar nu a fost de ajuns decât să împărtășească succint cele de mai jos.

Cum și de unde a început pasiunea pentru natură?

E foarte simplu. Prin profesiunea mea am fost un om legat de natură. Încă de la cincisprezece-șaisprezece ani umblam deja bine prin munți și am dorit să mă fac speolog. La Universitatea București am terminat geologia, după care am lucrat și ca geolog prospector – interesant , inclusiv pentru aur. Dar am revenit tot timpul cu gândul la pasiunea adolescenței, speologia. Am ajuns cercetător speolog. A fost o viață plină de satisfacții. Am avut noroc. Am ales ceea ce mi-am dorit și în felul acesta am rămas tot timpul foarte legat de natură, pentru că peșterile sunt, de obicei, în locuri sălbatice – peșterile în sine sunt niște locuri fantastice! Am avut șansa, împreună cu alți coechipieri, să descoperim formațiuni incredibile, de mare frumusețe. Așa că prima implicare puternică în conservarea naturii a fost în domeniul speologiei. Am devenit șeful comisiei de protecție a peșterilor din România și în acest fel ne-am constituit noi într-un corp de custozi de monitori de peșteră care prin toate mijloacele, uneori destul de neortodoxe ca să zic așa, protejam peșterile. Mai târziu am fost solicitat și am devenit redactor șef al revistei National Geographic Romania – era o provocare interesantă. Câteodată ai chef să mai schimbi în viața ta câte ceva, repet, am fost foarte mulțumit de cariera mea speologică. Altă provocare, altă lume, alte lucruri, a fost o experiență deosebită, am călătorit foarte mult, dar, bineînțeles...

Să înțeleg că nu a fost chiar muncă de birou.

Din păcate a cam fost, mai ales în ultimii ani. Am fost doisprezece ani redactor-șef. În timpul ăsta americanii au schimbat trei redactori-șefi și, la un moment dat, managerii mei cereau prea multă muncă birocratică și am stat cam pe loc. Am pierdut puțin startul la unele proiecte frumoase pentru că am luat kilograme, au ruginit aparatele mele foto și de scufundare și toate minunățiile care îmi creaseră cumva o imagine: „uite! Ăsta e omul National Geographinc din România”. Oricum, nu mă plâng. Am făcut călătorii extraordinare în perioada asta, au fost alte oportunități, am ajuns în Antarctica, în Țara de Foc, în Noua Zeelandă, am bătut bine continentul Nord-American, cu unele dintre locurile cele mai extraordinare care sunt pe acolo. Așa că nici aici nu regret ce am fost, dar am rămas, atenție!, tot timpul cu un ochi pe natură și pe conservare și atunci am scris de câte ori am avut ocazia despre protecția naturii, am tras din timp semnalul de alarmă – dezastrul pădurii românești, ne paște așa ceva; am scris despre parcurile naționale, am scris despre multe lucruri care țineau de conservarea naturii și m-am implicat în proiecte concrete. De exemplu, am avut o realizare plăcută în 2012, fiind un mare iubitor al râșilor, care sunt panterele Carpaților noștri, un animal excepțional. Am reușit printr-un demers foarte consistent – am fost ajutat de experți la care m-am dus și mi-au dat datele și fotografi care au fotografiat râșii în libertate – să obțin de la Ministerul Mediului un ordin de ministru prin care s-a suspendat vânătoarea la râs și asta a fost o realizare personală de care am fost foarte mândru. E un animal care nu face rău decât vânătorilor și eu vreau să am în Carpații mei râși, nu vânători. Pentru că râșii nu atacă șeptelul, nu atacă omul, ei vânează pui de porci mistreț, căprioare, iepuri și le iau de la gura vânătorilor.

Ați stat în București până acum?

Până la douăzeci de ani am stat la casă cu curte în București, într-o mahala pe șoseaua Chitilei. După aceea viața m-a purtat prin blocuri, după cum am fost însurat, după cum am fost divorțat. Am stat ba prin Berceni, ba prin Balta Albă, prin Pajura, prin Titan.

E vreo zonă în care ați locuit de care v-ați atașat în mod deosebit?

Pentru că atunci eram cu cea mai mare iubire a mea, m-am atașat de Pajura. Contează cu cine împarți acoperișul. Ei, și la un moment dat am fost la Muzeul Țăranului Român, începuseră să vină artizanii să vândă la muzeu, să se deschidă muzeul către meșteșugarii țării și am cumpărat un bol imens de lemn. Mi-a plăcut foarte mult, lemnul are o căldură a lui. Și am zis că bolului ăstuia i-ar trebui o casă. Stătea la mine la Institutul de Speologie și am zis „stai că-ți găsesc eu o căsuță”. La institut aveam un salariu homeopatic, numai că duceam o viață extraordinară. Bafta mea că am făcut câteva descoperiri m-a plimbat în întreaga lume. Eram chemat să țin conferințe la Paris, la New York, la Montreal. Eram chemat și în expediții, unele extraordinare – de explorat peșteri submarine în zona Bermudelor. Apoi mi-am făcut o echipă foarte tare, ne-am făcut un club – GESS, Grupul de Explorări Subacvatice și Speologice, unde au intrat numai nebuni, că scufundare în peșteră nu fac oamenii normali la cap. Am fost invitat într-o expediție în America de NASA (n.r. – eng. National Aeronautics and Space Administration) și în expediția aia m-am descurcat foarte bine – o peșteră extrem de grea, doi membri ai expediției au ieșit pe targă, ca să îți dai seama cum a fost. La sfârșit, ăia m-au altoit cu o mică compensare – eu eram fericit și că îmi decontează biletele de avion. Când m-am uitat în plic, erau câteva mii de dolari. Cu banii ăștia, cum am venit acasă, am cumpărat căsuța cu teren în afara Bucureștiului. Nu m-am dus spre nord că nu îmi plăcea, începea deja să arate prea occidental, prea aglomerat, prea cu bodyguarzi, prea cu manele. Atunci m-am dus într-o zonă foarte rurală, unde mirosea a bălegar, a fum de frunze arse și lătrau câinii la porți. Asta voiam.

Unde anume?

Comuna se cheamă Belciugatele. E un sat, Cojești. Șase ulițe. Trei cârciumi. Două biserici. Nici o școală.

„Un loc abandonat de om, pe care natura îl ia în primire”

Cum ați ajuns să fiți implicat în toată chestiunea cu Lacul Văcărești?

În această calitate de redactor-șef la National Geographic, în 2010 mi s-a atras atenția că în zona numită Lacul Văcărești – unde trebuia să se facă un lac, dar nu s-a mai făcut – se întâmplă ceva. Proiectul a fost abandonat ca multe proiecte începute pe timpul lui Ceaușescu, dar pe care nu a apucat să le termine.

Un lac artificial.

Da. Aveam în București un lac artificial. Nu era rău. Cum e Lacul Morii în partea de vest. Ei, a fost abandonat proiectul odată cu moartea lui Ceaușescu, el nu se terminase. Erau tot felul de probleme tehnice acolo, extraordinar de costisitoare.

Scopul lacului era unul de agrement?

Agrement și sport. Ceaușescu voia chiar ca la un moment dat să fie un loc unde să aibă loc competiții de caiac canoe. Ceva în genul ăsta. A venit la mine un ornitolog, Cristian Mihai, să îmi spună că el a urmărit câțiva ani păsările care treptat, treptat s-au instalat acolo și că, iată, sunt peste optzeci de specii de păsări – este extraordinar ca într-un mare oraș să avem speciile astea.

Ele cuibăresc acolo?

Unele cuibăresc, altele nu. Unele sunt în pasaj.

E un punct de oprire în migrația lor.

Da. M-am dus, am văzut, era frumușel, era interesant. Aveam un subiect de National Geographic – păsările din Groapa Văcărești, ar fi fost. Fotografiile lui nu erau rele, dar erau portrete de păsări – asta făcea el, în esență.

Adică puteau să fie de oriunde.

Exact. Nu era ambientul de acolo. Nici nu a mai apucat să facă altele cum i-am zis eu, pentru că a venit vara cu lumina aia care îți bagă aparatul în sac. Pozele bune nu se fac, cum zic unii, când e soare puternic. Între timp, mi-am dat seama că aici e un subiect cu mult mai tare decât păsările din locul ăsta. Că de fapt avem de-a face cu o oază complexă, cu o biodiversitate remarcabilă, cu multe specii din diferite familii zoologice și că asta ar trebui să ne ducă la un subiect cu mult mai tare. Practic, avem și noi aici un loc abandonat de om, pe care natura îl ia în primire și uite ce face din el! I-am spus lucrul ăsta unui colaborator, devenit treptat și un prieten – Helmut Ignat, care publicase un excelent articol despre Delta Dunării, ilustrația lui foarte bună, pasionat de fotografie de animale sălbatice și de păsări. I-am spus „uite ce-i acolo!”. El e genul tăcut – tace și face. Și după câteva luni a venit la mine și și-a deșertat tolba cu imagini extraordinare. Omul a început să se ducă foarte des, măcar de două ori pe săptămână, și să surprindă animale. Știa la ce oră să se ducă, cum să facă, și-a făcut niște camuflaje verzi, și-a făcut o plută pe care ținea aparatul și el înainta în apă în costum de neopren până la piept și în felul acesta s-a putut apropia și a surprins scene intime din viața animalelor și a făcut fotografii extraordinare în Parcul Văcărești.

Ce specii erau la început?

Lișițe, rațe sălbatice, gâște sălbatice, lebede, egrete, cormorani cu nemiluita și, ce iubesc eu foarte mult, răpitoare de zi, care se rotesc și se reped, bineînțeles și răpitoarele de noapte – bufnițe. În apă când intram – eu sunt mare băltăreț și cum am ocazia, sar și fac baie – întâlneam șerpi, întâlneam țestoase de apă și se vedea că e o viață abundentă, bâzâiau tot felul de insecte. Asta contează enorm pentru că insectele și organismele astea mici, broscuțele, mormolocii, sunt baza trofică. Acolo nu ar fi fost viața care e acum, dacă nu ar fi fost lacurile, bălțile. Bălți care, să ne-nțelegem, se află pe locul unde au fost străduțe și case înainte. Când au făcut ei șantierul ăsta au excavat pământ din mijloc și cu pământul ăsta au făcut digul, care e foarte important. Digul e finalizat, îmbrăcat în dale de beton și are cincisprezece metri înălțime și cinci mii trei sute de metri în circumferință, carevasăzică îți ia mai mult de o oră ca să îl parcurgi. Și înălțimea asta de cincisprezece metri, adică cât un bloc de cinci etaje e numai bună să facă din el o barieră care separă oaza de tumultul orașului – efectiv e mai liniște acolo. Sigur, sirenele se aud, dar nu se mai aude tumultul traficului.

Și cum este alimentat lacul?

Sunt niște izvoare. Ăsta e mare lucru! Sunt niște izvoare alimentate de ceva terasă de acolo și sunt vreo două izvoare mai puternice, vreo două-trei mai slăbuțe.

Sunt naturale?

Da, izvoare naturale, care, extraordinar, nu seacă nici la secete și asta a fost un mare noroc. Dacă ar fi să zic, atuurile acestui parc sunt două: digul și izvoarele care nu seacă. Ăsta-i firul poveștii. Apropierea mea de subiect a venit pe fondul unei mai vechi preocupări pentru natură, conservarea naturii, care a luat diverse forme și poziția de redactor șef la National Geographic pentru că în momentul în care am văzut fotografiile lui Helmut am zis „bătrâne o să avem un articol grozav” și fotografiile lui dădeau valoarea articolului. Eu mi-am făcut textul frumos, conștiincios și în acest text și chiar în titlul de pe copertă noi am spus „un posibil parc natural al orașului București”, adică am avansat încă din acest articol ideea că „ce-ar fi să îl facem un parc natural?”.

În ideea de a oferi o oarecare protecție.

Sigur că da, că te gândeai că aici e un teren foarte scump, că deja nu mai e la marginea orașului, e semi-central. Ei, și articolul acesta a apărut în mai 2012 – „Delta dintre blocuri”. Articolul a trezit foarte mult interes. Nu spun că Helmut a fost nefericit, nu voia titlul ăsta și am zis „bun, dă-mi tu un titlu mai bun” și n-a putut să-mi dea. Știm că nu e o deltă acolo, e o metaforă. Și a prins al dracu’ de bine metafora aia. Imediat după apariția articolului au tăbărât televiziunile pe noi. Toți au rămas cu gura căscată – „Ia uite! Pe lângă ce treceam și nu știam”. Eu m-am trezit imediat sunat de Digi 24 parcă, să le dau interviu și să îi duc acolo. Apoi alte reportaje, știri – Antena 1, Antena 3.

E o metaforă, dar cu un sâmbure de adevăr, flora și vegetația sunt caracteristice Deltei.

Da. Sunt peisaje despre care ai putea să juri că sunt rupte din Deltă. Au apărut cârcotași care au văzut fotografiile lui Helmut și ziceau că nu există așa ceva acolo. Ce voiam să spun despre Helmut. Ce crezi că el e un mare fotograf? Da, este un mare fotograf, dar de fapt, jobul lui de bază este ca General Manager la o mare companie.  Deci când venea lumina aia care nu ii mai plăcea pe la opt dimineața, își lăsa neoprenul și se băga in echipamentul de boss. Articolul a trezit entuziasm și televiziunile au tăbărât.