Obiective care arată că omul are puterea de a transforma mediul înconjurător
Între localităţile Lunca Ilvei şi Grădiniţa există un număr de cinci viaducte de cale ferată. Acestea s-au construit cu foarte mari eforturi, au suferit distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar au fost refăcute şi azi stau mărturie dorinţei ardelenilor de a putea comunica cu fraţii din Moldova.
În anul 1920, prin decret regal, s-au aprobat primele sume de bani pentru construirea unei căi ferate cu ecartament normal, între localităţile Ilva Mică şi Vatra Dornei. Acest lucru se întâmpla după ce, aproape douăzeci de ani, s-au tot purtat discuţii şi s-au depus memorandumuri din partea oficialităţilor locale.
Construcţia căii ferate s-a realizat pe trei tronsoane: Ilva Mică - Ilva Mare, Vatra Dornei - Grădiniţa şi ultimul tronson, cel mai dificil de realizat, Ilva Mare - Lunca Ilvei - Grădiniţa. În luna mai, în anul 1937, începe construirea acestui tronson. Pentru construcție, au fost aduşi foarte mulți specialişti, maiştri, muncitori necalificaţi, chiar şi militari şi cadre. Se lucra încontinuu, zi şi noapte, pentru că lucrările trebuiau terminate până în anul 1938 şi necesitau multă muncă şi atenţie.
În aceste condiţii, în anul 1938, printr-un efort sincronizat şi susţinut al oamenilor implicaţi în construirea căii ferate, s-au putut finaliza un număr de cinci viaducte, nouă tuneluri şi 62,05 kilometri de cale ferată care făceau trecerea din Ardeal în Moldova, trecere importantă atât din punct de vedere social, cât şi din punct de vedere economic şi administrativ.
Viaductele de cale ferată
În număr de cinci, acestea au fost cu mare atenţie proiectate de ingineri bine pregătiţi şi ridicate conform planurilor. Acestea sunt: Viaductul Roşia, Viaductul Răchiţii, Viaductul Larion, Viaductul Sărceri, Viaductul Tunelul IX.
Lucrări de refacere
În anul 1944, trupele germano-hortyste, furioase că românii au întors armele, au început să distrugă tot ce rămânea în urma lor, în special căile de comunicaţie, pentru a întârzia înaintarea trupelor aliate. În urma bombardamentelor nu a mai rămas niciun pod, viaduct sau tunel întreg.
După terminarea războiului, în anul 1945, cu eforturi uriaşe, din cauza crizei economice, toate obiectivele au fost refăcute şi consolidate. O altă consolidare a avut loc atunci când s-a electrificat calea ferată.
Ce merită văzut acum la viaducte
Viaductele s-au menţinut până în zilele noastre într-o stare foarte bună de funcţionare, arătând efortul depus de muncitorii care le-au construit.
Dacă ajungi în zona viaductelor prima impresie este de grandios, pentru că acestea se ridică la înălţimi de aproximativ 30-35 de metri, ca nişte blocuri de piatră care parcă sprijină porţile cerului. În zonă domneşte liniştea, întreruptă din când în când doar de fluieratul ascuţit al vreunei locomotive.
La ,,piciorele podurilor”, cum spun sătenii, se găsesc fântâniţe cu apă rece de izvor sau cu borcut (ape minerale natural carbogazoase). La intrarea pe viaducte se observă încă foişoarele în care stăteau de strajă militarii de la unitatea de vânători de munte de la Roşu, care aveau ca sarcină paza viaductelor.
Împreună cu cele nouă tunele săpate în stâncă şi cu calea ferată construită într-o zonă atât de dificilă, cele cinci viaducte demonstrează hotărârea şi puterea omului de a schimba mediul înconjurător sălbatic într-un mediu propice pentru dezvoltarea umană.
