Locuri de închinăciune lui Dumnezeu şi opere artistice totodată, troiţele reprezintă legătura ţăranului român cu cerul şi pământul. Marcând atât fizic, cât şi spiritual peisajul satelor, troiţele au, în Dumbrava, o bogată şi veche tradiţie.
Viața ţăranului şi locurile în care se derulează existenţa sa cotidiană sunt impregnate de credinţă; el se însoţeşte de însemnele credinţei sale în întreg spaţiul vieţii săteşti, pe care îl doreşte sacralizat, crucea pe care şi-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm împlântată în pământul strămoşesc, pământ creştin apărat cu preţul vieţii de strămoşi – în mare măsură de ţărani. Prin urmare, legătura sa indestructibilă cu cerul l-a făcut pe ţăran şi un dârz apărător al pământului nostru şi, implicit, al datinilor acestui pământ, al individualităţii şi unicităţii noastre etnice care se dizolvă numai atunci când credinţa slăbeşte.
Unul dintre aceste simboluri des întâlnit în satele noastre este Troiţa: o întâlnim la intrarea în sat (pentru a apăra vatra satului şi comunitatea de evenimente neplăcute), o întâlnim la o răscruce de drumuri (răscrucea este considerată a fi un loc periculos), lângă o fântână (ca un semn de binecuvântare şi mulţumire), în locul unde a avut loc un accident tragic (pentru a ne ruga pentru odihna sufletelor celor plecaţi), pe hotarele satelor (pentru a fi protejate turmele şi culturile de vremuri năpraznice), în locurile care comemorează eroii căzuţi în luptele pentru libertatea neamului.
Troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios şi un pronunţat caracter utilitar, fiind folosite ca punct de referinţă în orientare şi hotărnicii (cum este cea din Câmpsor, cea din Podăşel, cea de pe Pământul Bâtii sau cea „De după sat”) sau intrând în toponimia locului (ex. Crucea Sângelui).
De Rusalii se „iese în ţarină” - un obicei păstrat din vremurile de demult: toţi credincioşii veniţi la biserică, în frunte cu preotul, diecii, corul biserticii, tineri îmbrăcaţi în costume populare purtând praporii şi icoane merg în afara satului, la una dintre troiţele de pe câmp unde se oficiază slujba de sfinţire a apei şi de binecuvântare a hotarelor satului pentru a fi protejate de grindină şi de vremuri năpraznice. Este un ritual de invocare a Divinităţii prin care se cere protejarea comunităţii, dar se şi aduc ofrande de mulţumire: se fac cununiţe din holdele de grâu care sunt sfinţite de către preot şi sunt puse la prapori şi la troiţele de pe cuprinsul satului. Acest obicei al „Ieşitului în ţarină“ are loc atât la Rusalii (duminica în care se sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh), cât şi la Înălţarea Domnului sau „Ispas“, zi în care se comemorează Eroii neamului, și reprezintă una dintre cele mai importante sărbători a satului aşteptată cu multă bucurie.
Este interesant faptul că de fiecare dată se iese în ţarină în alt loc, astfel că fiecărei zone a satului îi vine rândul să fie participant activ la acest obicei.
După slujba de la biserică, oamenii vin acasă cu spice de grâu, sfinţite, care apără casa și gospodăria de trăznete.
