Cristian Crisbășan ne vorbește despre rolul fotografiei în viața lui și modul în care privește orașul în momentul său crepuscular.
Motto: “Don’t shoot what it looks like. Shoot what it feels like” - David Allan Harvey
Martor și observator. Merg, întîlnesc, declanșez. Tot ceea ce văd este o sumă de întîlniri pe strada vieții. Și încerc să documentez cît de bine pot aceste întîlniri. Toate aceste imagini nu sunt decît portrete ale unor amintiri într-un jurnal vizual al vieții mele. Fotografiez orice cred că are un înțeles pentru mine. Nu cred că am de demonstrat ceva cuiva. Fotografia este o terapie, modul meu de a învăța și de a fi mereu conștient despre locul meu în viață. Sunt în mod egal și complementar interesat în ceea ce percep. Cred că viața e cu mult mai mare decît noi oamenii. Am fost mereu atras de ceea ce se ascunde sub suprafața imediată și comun acceptată a lucrurilor. Îmi place să descopăr și să dezvălui, nu să explic și să demonstrez. Fotografia se întîmplă înainte de camera foto. Ochii noștri doar transmit - creierul vede.
Încerc să fotografiez impresia pe care mi-o lasă ceea ce percep, ce simt, nu cum arată ceea ce văd. A doua parte a zilei - de după amiază pînă la apus, apoi crespuscul, înserare și noapte - mă fascinează. Culorile capătă un fel de melancolie, lucrurile nu se mai descriu pe sine, se sugerează și sugerează, liniile diurne, precise, tăioase ale formelor se dizolvă ca într-o amintire veche. Lumina apusului devine suprarealistă, din colțurile neluminate umbrele aduc noaptea în tonuri reci, albastru-verzui-violete, galbenul-oranj al Soarelui face albastrul cerului verzui, zidurile par incendiate, contrastele sunt grafice și complementare, chipurile și siluetele capătă parcă alte identități.
Mereu am rezonat cu atmosfera supra-realistă din tablurile lui Giorgio de Chirico (seria Orasului Metafizic) sau cu solitudinea de toamnă din peisajele urbane lui Edward Hopper. Sau cu modul în care au perceput, simțit și înțeles culoarea în fotografie Ernst Haas ori Saul Leiter.
Cristian Crisbășan
