„Observatoriul incendiilor” vreme de patruzeci de ani - Foișorul de Foc
În prima parte a secolului al XIX- lea, mijloacele de stingere a focului erau încă rudimentare, accentul se punea pe salvarea oamenilor și a bunurilor și mai puțin pe intervenția de stingere a focului. De aici derivă și preocuparea autorităților pentru construcția Foișorului de Foc în anul 1890, proiectat pentru supravegherea Bucureștiului împotriva incendiilor, servind drept post de observare a incendiilor și rezervor de compensație în sistemul de alimentare cu apă potabilă.
Istoria construcției
Construcția clădirii a început la 18 septembrie 1890, fiind estimată la 200.000 lei și a fost terminată la 1 iulie 1891, la acea vreme era cea mai înaltă construcție din București (aproape 50 de metri). A fost proiectată de arhitectul șef al primăriei, George Mandrea, care a realizat planurile arhitecturale și pentru piața Bibescu Vodă, biserica Delea Veche și biserica Mânăstirii Sinaia.
Fundația a fost realizată din beton, pereții din cărămidă, soclul din piatră, iar tencuiala a fost făcută cu var hidraulic.
Acoperișul avea la bază o structură metalică nituită și se sprijinea pe rezervor, iar zidul exterior din jurul rezervorului era foarte subțire (de grosimea unei cărămizi, pentru a reduce din sarcină).
În aprilie 1892 a fost amenajat postul de intervenție la foc, odată cu instalarea pompierilor în clădire, la parter se aflau două pompe manuale hipo montate pe trăsuri, o saca pentru transportul apei la foc, șase cai și magazia cu echipament. Postul de veghe era poziționat la înălțimea de 42 de metri, iar rezervorul de compensație, cilindric, îngloba etajele patru, cinci și șase.
În martie 1892 au fost fixate rezervorul de apă, de 750 de metri cubi și instalațiile auxiliare, dar s-a constatat că pompele de la Grozăvești nu erau suficient de puternice pentru a ridica apa la nivelul rezervorului, astfel s-a renunțat la uzitarea sa.
La etajul întâi al Foișorului se aflau biroul comandamentului pichetului, camera de gardă și dormitorul pompierilor. La etajul al doilea se regăseau comandantul postului de pompieri și bucătăria, iar etajul al treilea, neputând fi locuit din cauza marginii inferioare a rezervorului, era folosit pentru depozitarea materialelor, pentru uscarea furtunurilor, pentru efectuarea diverselor reparații.
În clădire se putea intra pe patru uși diametral opuse. Una dintre ele era pentru intrarea în grajdul cailor, alta era pentru accesul în remiza cu materiale de stingere, a treia permitea accesul în depozitul de furaje, iar a patra era uzitată pentru a se urca la etaj, spre birouri și dormitoarele trupei.
Scara din interiorul clădirii era fixată de la etajul al treilea pe peretele exterior al rezervorului de apă, până la partea superioară a acestuia, de unde o altă scară în spirală conduce spre postul de veghe aflat la înălțimea de patruzeci și doi de metri. Această scară era folosită și pentru antrenamentul servanților Postului de Pompieri.
Construcția de atunci nu prevedea cele două balcoane de astăzi de la etajele cinci și șase, rezervorul cilindric era mascat de peretele care-l înconjura și în care erau proiectate 16 ferestre prevăzute cu un sistem de jaluzele din lemn
Cum funcționa Postul de Pompieri
În momentul în care era anunțat un incendiu erau înhămați repede caii la saca și la cele două pompe manuale aflate la parterul clădirii, apoi se alerga spre locul precizat, prin hârtoapele oborului de vite din zona Căii Moșilor de astăzi, prin gropile și șleaurile drumurilor, terenul accidentat făcea de multe ori ca utilajele pompierilor să rămână înțepenite, ceea ce conducea la întârzieri destul de mari. În fruntea acestui convoi se afla un gonaci călare cu menirea să le arate locul incendiului și sursele de apă din împrejurimi.
Servanții erau echipați în vestoane maro, pantaloni negri cu vipușcă grena și cizme. Atunci nu existau echipamente de protecție la foc. Ca „observator al incendiilor ”, Foișorul a fost folosit până la instalarea telefonului, în anul 1910, iar ca post de pompieri până în 1936. Postul de Pompieri a fost mutat în cazarma „Regele Ferdinand I” în anul 1936, astfel Foișorul de Foc nu va mai fi utilizat în conformitate cu scopul pentru care a fost construit, căpătând alte destinații: locuințe, depozit de arhive, birouri ale întreprinderii de trasporturi comunale ș.a.
Construcția clădirii a început la 18 septembrie 1890, fiind estimată la 200.000 lei și a fost terminată la 1 iulie 1891, la acea vreme era cea mai înaltă construcție din București (aproape 50 de metri). A fost proiectată de arhitectul șef al primăriei, George Mandrea, care a realizat planurile arhitecturale și pentru piața Bibescu Vodă, biserica Delea Veche și biserica Mânăstirii Sinaia.
Fundația a fost realizată din beton, pereții din cărămidă, soclul din piatră, iar tencuiala a fost făcută cu var hidraulic.
Acoperișul avea la bază o structură metalică nituită și se sprijinea pe rezervor, iar zidul exterior din jurul rezervorului era foarte subțire (de grosimea unei cărămizi, pentru a reduce din sarcină).
În aprilie 1892 a fost amenajat postul de intervenție la foc, odată cu instalarea pompierilor în clădire, la parter se aflau două pompe manuale hipo montate pe trăsuri, o saca pentru transportul apei la foc, șase cai și magazia cu echipament. Postul de veghe era poziționat la înălțimea de 42 de metri, iar rezervorul de compensație, cilindric, îngloba etajele patru, cinci și șase.
În martie 1892 au fost fixate rezervorul de apă, de 750 de metri cubi și instalațiile auxiliare, dar s-a constatat că pompele de la Grozăvești nu erau suficient de puternice pentru a ridica apa la nivelul rezervorului, astfel s-a renunțat la uzitarea sa.
La etajul întâi al Foișorului se aflau biroul comandamentului pichetului, camera de gardă și dormitorul pompierilor. La etajul al doilea se regăseau comandantul postului de pompieri și bucătăria, iar etajul al treilea, neputând fi locuit din cauza marginii inferioare a rezervorului, era folosit pentru depozitarea materialelor, pentru uscarea furtunurilor, pentru efectuarea diverselor reparații.
În clădire se putea intra pe patru uși diametral opuse. Una dintre ele era pentru intrarea în grajdul cailor, alta era pentru accesul în remiza cu materiale de stingere, a treia permitea accesul în depozitul de furaje, iar a patra era uzitată pentru a se urca la etaj, spre birouri și dormitoarele trupei.
Scara din interiorul clădirii era fixată de la etajul al treilea pe peretele exterior al rezervorului de apă, până la partea superioară a acestuia, de unde o altă scară în spirală conduce spre postul de veghe aflat la înălțimea de patruzeci și doi de metri. Această scară era folosită și pentru antrenamentul servanților Postului de Pompieri.
Construcția de atunci nu prevedea cele două balcoane de astăzi de la etajele cinci și șase, rezervorul cilindric era mascat de peretele care-l înconjura și în care erau proiectate 16 ferestre prevăzute cu un sistem de jaluzele din lemn
Cum funcționa Postul de Pompieri
În momentul în care era anunțat un incendiu erau înhămați repede caii la saca și la cele două pompe manuale aflate la parterul clădirii, apoi se alerga spre locul precizat, prin hârtoapele oborului de vite din zona Căii Moșilor de astăzi, prin gropile și șleaurile drumurilor, terenul accidentat făcea de multe ori ca utilajele pompierilor să rămână înțepenite, ceea ce conducea la întârzieri destul de mari. În fruntea acestui convoi se afla un gonaci călare cu menirea să le arate locul incendiului și sursele de apă din împrejurimi.
Servanții erau echipați în vestoane maro, pantaloni negri cu vipușcă grena și cizme. Atunci nu existau echipamente de protecție la foc. Ca „observator al incendiilor ”, Foișorul a fost folosit până la instalarea telefonului, în anul 1910, iar ca post de pompieri până în 1936. Postul de Pompieri a fost mutat în cazarma „Regele Ferdinand I” în anul 1936, astfel Foișorul de Foc nu va mai fi utilizat în conformitate cu scopul pentru care a fost construit, căpătând alte destinații: locuințe, depozit de arhive, birouri ale întreprinderii de trasporturi comunale ș.a.
Muzeul Național al Pompierilor
Muzeul Național al Pompierilor a luat naștere în urmă cu 52 de ani, pe data de 17 septembrie 1963, în clădirea Foișorului de foc. Acesta reprezenta o secție de istorie a pompierilor din cadrul Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București, tematica de atunci era redusă la istoria pompierilor Capitalei. Începând cu anul 1972 Muzeul Pompierilor este preluat de Comandamentul Pompierilor, condus atunci de generalul Pamfil Tatu, în prezent se află în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.
Generalul Pamfil Tatu, aflat la comanda Corpului Pompierilor Militari vreme de 24 de ani, între anii 1950- 1974, a fost cel care a sprijinit înființarea muzeului și a realizat toate demersurile necesare pentru ca acest fapt să se împlinească. Tot la inițiativa sa, din anul 1953, ziua de 13 septembrie a fost aleasă drept „Ziua Pompierilor din România”.
Muzeul Național al Pompierilor cuprinde o expoziție permanentă în șapte săli de expunere (corespunzătoare celor șapte etaje ale clădirii), dispusă pe un traseu de vizitare în spirală.
Colecțiile muzeului
Patrimoniul cultural al muzeului cuprinde peste 10.000 de obiecte, cele mai multe dobândite prin donații: mașini de intervenție la foc, aflate în depozitul muzeului, în clădirea acestuia fiind prezente machete ale lor; piese din echipamentul pompierilor: uniforme ale pompierilor militari, voluntari, civili, căști, caschete; pompe manual montate pe trăsuri, pe cărucioare, sau tip cârjă; diverse motopompe; numismatică: ordine, medalii, decorații, insigne, plachete; drapele, eșarfe, ecusoane, fanioane; registre istorice, documente, fotografii, reviste etc.
Din cauza dimensiunilor foarte mari, obiecte precum pompele manuale hipo montate pe trăsuri sau autospeciale de stins incendii nu sunt expuse în cadrul muzeului, ci se află în depozitul acestuia.
Colecția de pompe manuale
Prima parte a expoziției prezintă primele forme de organizare a oamenilor împotriva incendiilor, dar și primele mijloace tehnice de intervenție la foc (de la găleata cu apă la pompele manuale).
Aici regăsim foarte multe machete ale celor mai vechi pompe manuale cunoscute, dar și pompa hipo tip „gât de barză” (numită astfel după forma țevii de refulare a apei), un model din 1765, exeutată în ateliere românești.
Această colecție este alcătuită din pompe tip pușcă de apă, tip cârjă (hidropulți), pompe montate pe cărucioare, pe tărgi sau pe trăsuri hipo (majoritatea).
Cele mai multe piese sunt de la renumiți producători europeni de „material de incendiu” la vremea respectivă, dar și din ateliere autohtone specializate.
Printre aceste pompe manuale se află: pompa manuală Wilhelm Gottschling, Herrmannstadt, 1880; pompa manuală hipo, Knaust, model 1882- aceasta este produsă de firma Knaust Wien din Austria, una dintre cele mai importante de la începutul secolului XX, în domeniul fabricării de echipamente și accesorii necesare pentru intervenția în caz de incendii; pompa manuală Tarnoczy, 1890; pompa manuală „Gât de barză”, 1806.
Pompa manuală pentru stins incendii Lederle
Această pompă este montată pe trăsură cu tracțiune hipo, model 1880, reprezintă una dintre cele mai importante piese din patrimoniul muzeului.
De asemenea, Wilhelm Lederle, cel care a construit pompa, a scris în broșura de prezentare a pompelor manuale pentru stins incendii editată în anul 1880: „Așa-numitul stingător, în caz de incendiu, lucrează cu cel mai mare randament de până la 98%. Pistonul este prelucrat prin rectificare din metal de tun de cea mai bună calitate, are de ambele părți niște manșete din piele care au inele de metal de arc, pentru a adapta manșetele la carcasa cilindrului, astfel încât pistonul de metal să fie protejat de nisip și de altele asemănătoare.... ”.
Aceasta are un debit de 300 l/ min și este încă în stare de funcționare.
Marele incendiu din 1847
În sectorul următor al muzeului este prezentată instituționalizarea serviciului de pompieri, prin înființarea unităților de pompieri militari, dar și imagini din timpul celui mai mare incendiu din București, din ziua de Paști, la 23 martie 1847, când au fost arse aproape 2000 de case,10 hanuri și 12 biserici.
Tot în cadrul muzeului se află un spațiu destinat activității de prevenire a incendiilor, în care sunt prezente vitrine și panouri de prezentare a cauzelor declanșării incendiilor, a tipurilor de stingătoare manuale, a mijloacelor de stingere automată (detectoare de incendiu, butoane de semnalizare, pulverizatoare de apă etc.)
Etajul I prezintă misiunile pompierilor (intervenții pentru stingerea focului, cutremure, inundații, accidente rutiere ș.a.), fiind expuse costume și accesorii de intervenție, uniforme, căști, caschete, medalii, obiecte decorative etc.
În muzeu se mai află și o piatră denumită „Altar votiv”, de la Gherla din anul 216, dedicată „nocturnilor” (paznici de noapte cu atribuții de alarmare și intervenție la stingere).
Program de vizitare a muzeului
- Luni - vineri: 8.00 - 16.00
- Sâmbăta și duminica: pentru grupuri organizate care se vor anunța în prealabil la nr. de telefon 0212522884
Mijloace de transport:
-autobuze stația Foișorul de Foc: 133, 69
- tramvaie stația Foișorul de Foc: 21, 14, 40, 1
