Muzeul Național al Pompierilor a luat naștere în urmă cu 52 de ani, pe data de 17 septembrie 1963, în clădirea Foișorului de Foc. Acesta reprezenta o secție de istorie a pompierilor din cadrul Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București, tematica de atunci era redusă la istoria pompierilor Capitalei. Începând cu anul 1972, Muzeul Pompierilor este preluat de Comandamentul Pompierilor, condus atunci de generalul Pamfil Tatu, iar în prezent se află în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.
Generalul Pamfil Tatu, aflat la comanda Corpului Pompierilor Militari vreme de 24 de ani, între anii 1950 și 1974, a fost cel care a sprijinit înființarea muzeului și a realizat toate demersurile necesare pentru ca acest fapt să se împlinească. Tot la inițiativa sa, din anul 1953, ziua de 13 septembrie a fost aleasă drept Ziua Pompierilor din România.
Muzeul Național al Pompierilor cuprinde o expoziție permanentă în șapte săli de expunere (corespunzătoare celor șapte etaje ale clădirii), dispusă pe un traseu de vizitare în spirală.
Colecțiile muzeului
Patrimoniul cultural al muzeului cuprinde peste 10.000 de obiecte, cele mai multe dobândite prin donații: mașini de intervenție la foc, aflate în depozitul muzeului, în clădirea acestuia fiind prezente machete ale lor; piese din echipamentul pompierilor: uniforme ale pompierilor militari, voluntari, civili, căști, caschete; pompe manual montate pe trăsuri, pe cărucioare sau tip cârjă; diverse motopompe; numismatică: ordine, medalii, decorații, insigne, plachete; drapele, eșarfe, ecusoane, fanioane; registre istorice, documente, fotografii, reviste etc.
Din cauza dimensiunilor foarte mari, obiecte precum pompele manuale hipo montate pe trăsuri sau autospeciale de stins incendii nu sunt expuse în cadrul muzeului, ci se află în depozitul acestuia.
Colecția de pompe manuale
Prima parte a expoziției prezintă primele forme de organizare a oamenilor împotriva incendiilor, dar și primele mijloace tehnice de intervenție la foc (de la găleata cu apă la pompele manuale).
Aici regăsim foarte multe machete ale celor mai vechi pompe manuale cunoscute, dar și pompa hipo, tip „gât de barză” (numită astfel după forma țevii de refulare a apei), un model din 1765, executată în ateliere românești.
Această colecție este alcătuită din pompe tip pușcă de apă, tip cârjă (hidropulți), pompe montate pe cărucioare, pe tărgi sau pe trăsuri hipo (majoritatea).
Cele mai multe piese sunt de la renumiți producători europeni de “material de incendiu” la vremea respectivă, dar și din ateliere autohtone specializate.
Printre aceste pompe manuale se află: pompă manuală Wilhelm Gottschling, Herrmannstadt, 1880; pompa manuală hipo, Knaust, model 1882- aceasta este produsă de firma Knaust Wien din Austria, una dintre cele mai importante de la începutul secolului XX, în domeniul fabricării de echipamente și accesorii necesare pentru intervenția în caz de incendii; pompa manuală Tarnoczy, 1890; pompa manuală “Gât de barză”, 1806.
Pompa manuală pentru stins incendii, Lederle
Această pompă estemontată pe trăsură cu tracțiune hipo, model 1880, Germania, și reprezintă una dintre cele mai importante piese din patrimoniul muzeului. Privitor la valoarea acesteia, Asociația pentru Sprijinirea Protecției Împotriva Incendiilor din Ulm, Germania, a înființat muzeul, în corespondența dintre acestea specificându-se că „această pompă este - atât cât cunoaștem până în prezent - singurul original care a rezistat timpului. Deci este un unicat absolut.”
De asemenea, Wilhelm Lederle, cel care a construit pompa, a scris în broșura de prezentare a pompelor manuale pentru stins incendii editată în anul 1880: „Așa-numitul stingător în caz de incendiu lucrează cu cel mai mare randament de până la 98%. Pistonul este prelucrat prin rectificare din metal de tun de cea mai bună calitate, are de ambele părți niște manșete din piele care au inele de metal de arc, pentru a adapta manșetele la carcasa cilindrului, astfel încât pistonul de metal să fie protejat de nisip și de altele asemănătoare... ”.
Aceasta are un debit de 300 l/ min și este încă în stare de funcționare.
Marele incendiu din 1847
În sectorul următor al muzeului este prezentată instituționalizarea serviciului de pompieri, prin înființarea unităților de pompieri militari, dar și imagini din timpul celui mai mare incendiu din București, din ziua de Paști, 23 martie 1847, când au fost arse aproape 2.000 de case, 10 hanuri și 12 biserici.
Tot în cadrul muzeului se află un spațiu destinat activității de prevenire a incendiilor, în care sunt prezente vitrine și panouri de prezentare a cauzelor declanșării incendiilor, a tipurilor de stingătoare manuale, a mijloacelor de stingere automată (detectoare de incendiu, butoane de semnalizare, pulverizatoare de apă etc). Etajul I prezintă misiunile pompierilor (intervenții pentru stingerea focului, cutremure, inundații, accidente rutiere ș.a.), fiind expuse costume și accesorii de intervenție, uniforme, căști, caschete, medalii, obiecte decorative etc.
În muzeu se mai află și o piatră denumită „Altar votiv”, de la Gherla din anul 216, dedicată „nocturnilor” (paznici de noapte cu atribuții de alarmare și intervenție la stingere).
Program de vizitare a muzeului
- Luni - vineri: 8.00 - 16.00
- Sâmbăta și duminica: pentru grupuri organizate care se vor anunța în prealabil la nr. de telefon 0212522884
