Îi spun aşa pentru că este o casă. O frumoasă reşedinţă a familiei pictorului Theodor Aman (1831-1891), singura casă memorială devenită muzeu care a rămas intactă de la deschiderea pentru public, în 1908. Devenită o casă a culturii, acest lăcaş muzeal poartă în tot amprenta lui Theodor Aman. A fost construită după planurile lui, decoraţiile exterioare, pictura murală, tâmplăria, mobilierul - toate reflectă viziunea proprietarului.
Prima vizită la Muzeul Aman am făcut-o în 2009, când reşedinţa a fost redeschisă pentru public, după o amplă renovare. Atunci se puteau vizita trei săli. Anul acesta, la Noaptea Muzeelor i-am trecut pragul iarăşi, alături de câteva sute de persoane şi, pentru că încep să mă îndrăgostesc de locuinţa-atelier, ieri i-am făcut o nouă vizită. De data aceasta m-am plimbat singură. Şi am avut ghid personal.
Când am ajuns în strada C.A Rosetti numărul 8 se lucra în grădină. Utilaje, zgomot, praf, paviment scormonit. Am aflat că se fac lucrări de amenajare a grădinii. O să aibă şi grădină! Uşa era încuiată. De parcă nu era evident, poliţista de serviciu m-a întrebat cu o mină tristă unde merg. „Aşteptaţi acolo!”. Am aşteptat cuminte pe o băncuţă de lemn. Cred că a anunţat că primul vizitator s-a înfiinţat la faţa locului.
Două doamne muzeograf mi-au deschis. Am plătit biletul de 5 lei şi am văzut expusă o carte, „Centenar – Theodor Aman”. Preţul 1,5 lei. Da, aţi citit bine! Cartea este apărută la Editura Venus, 1991, iar coordonatorul ei este istoricul Adrian-Silvan Ionescu. Merită să o ai.
Un tur
În Casa Aman intri printr-un hol larg, pictat de stăpân cu scene istorice, cu luminator în tavan, cu mult soare. „Lumina era foarte importantă în casa unui pictor”, îmi spune muzeograful. Şi în salonul înalt de 6,70 metri, geamurile sunt înalte şi largi, orientate spre nord. „Se spune că e lumină întreaga zi dacă geamurile sunt orientate către nord”, mă informează ghidul.
Artistul a trăit aici până la sfârşitul vieţii. Aman a făcut studii academice la Paris, la jumătatea secolului XIX, şi în 1868, alături de arhitectul german Fr. Scheller, ridică un „templu al artei”, aşa cum este prezentată casa pe site-ul www.muzeulbucurestiului.ro.
„Clădirea eclectică, asimilabilă în principal tipologiei neoclasice franceze, afişează în partea superioară elemente de decor ce amintesc de templul grec (cornişa puternică, sugestia denticulilor, meandrul grec, frontoanele marcate de acrotere, care alcătuiesc coronamentele ferestrelor), precum şi elemente ce se revendică din Renaşterea florentină (volumetria aproape cubică, asemeni celei de la palatele florentine, simetria faţadelor principale, nişele cu statui de pe faţada nordică, prezenţa medalioanelor şi discurilor decorative)”.
În prima încăpere domină un tablou al tatălui pictorului, Serdarul Dimitrie Aman, aromân, macedonean stabilit în Oltenia prin 1873. Nu este pictat de Theodor Aman, dar artistul ţinea mult la acest portret. „Dimitrie s-a născut probabil pe la 1775, era rumân cuţovlah, venit la noi de 39 de ani. Dimitrie locuia, prin 1784-1790, la Craiova împreună cu mama sa. Cum îl chema nu se ştie. Probabil Mammus, aşa cum îi chema pe fratele şi sora lui. Pe la 1802, lui Dimitrie i se spune de către români Aman, de la cuvântul turcesc aman, ce înseamnă iertare”, scrie dr. Paul Rezeanu în cartea „Centenar-Theodor Aman”. Mama, Despina Pepica Paris, era grecoaică de origine.
Tablourile lui Aman din muzeu
Atelierul, scena istorică, cea orientală, peisajul şi natura moartă sunt temele predilecte pictorului. În camera cu gravuri se află presa şi uneltele (dalte, ace, mojare, palete, pensule) cu care lucra artistul. Tema orientală este foarte prezentă la Aman. El a pictat „Odaliscă” (ulei pe pânză), „Cadână”, „Arab curăţându-şi arma”, „Arab privind ulciorul spart”, Cadână cu narghilea”, „Interior oriental”, „Odaliscă cu mandolină”, „Mandolinate”.
Un cămin al artelor
Primele camere - cu tapet floral închis şi mobilier sculptat cu încrustaţii florale, animale, chipuri de domnitori - sunt mai întunecate. În salon, încăpere impresionantă prin dimensiuni, geamuri mari, coloane sculptate în stil neogotic, de asemenea sobă cu elemente neogotice, colecţia de arme a proprietarului, două şevalete pe care a lucrat Aman, mobilier masiv (cumpărat) şi un dulap gotic, ca o mini-catedrală de lemn, sculptat de artist, cărţile lui Racine în original, un craniu de studiu. „Pictorii studiau anatomie”, precizează muzeograful. Într-o ladă de lemn cu figuri alegorice erau ţinute lemnele, îmi mai spune însoţitoarea mea. Aici aveau loc serate muzicale. Aman era un om de lume şi a invitat în această locuinţă toată protipendada vremii. Pe fosta stradă a Clemenţei locuiau familii celebre: Cesianu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino. La etaj, astăzi sunt birouri ale administraţiei. Aman a avut aici odaia de lucru. Un tablou cu soţia privind pe fereastră către grădină este mărturie.
Urmare a serilor dansante şi a întâlnirilor mondene, Aman pictează „La o serată”, „După concert”, „Femeie la pian”. Tablourile au rame generoase. Cele mai mici sunt încadrate de rame aurite, foarte late, cu modele, aşa că preţiozitatea este completă. Unul dintre cele mai mici tablouri are dimensiuni 10x9,2 centimetri, un peisaj din Cişmigiu are o ramă mult mai mare decât pânza.
În muzeu veţi vedea alăturate câteva tablouri de dimensiuni mai mici care sunt pictate pe ambele feţe. „Poate pentru că nu era mulţumit de rezultat, artistul voia să economisească material. Copiii sunt foarte încântaţi de acest panou”, îmi explică muzeograful. În ulei pe lemn, artistul a realizat „Privind de pe terasă”, „Peisaj de la fântână”, „Pe terasă”, „Femeie în grădină”, „Vara la ţară”. „În grădina autorului” este un ulei pe pânză nedatat, semnat în dreapta jos, cu brun roşcat. Scenele câmpeneşti sunt dintre cele mai vii lucrări, acolo unde personajele prind viaţă la hore, la muncile câmpului, în curţi. Culorile sunt aprinse, artistul parcă a vrut să scoată în evidenţă anumite personaje, pe celelalte lăsându-le şterse sau în umbră. „Car cu boi”, „Glume de peste Olt”, „După culesul viei”, „Ţărancă pe gânduri”. Lucrările pe care le-ai „mănca din ochi” sunt cele cu naturi statice: „Coş cu căpşuni”, „Cireşe”, „Natură moartă cu pepene”. Îmi place să zăbovesc aici.
Portrete
Câteva obiecte personale, aflate în vitrină, se regăsesc în unele dintre tablouri. Într-o încăpere mică sunt doar două tablouri portrete: unul, ulei pe pânză, îl înfăţişează pe „Tudor Vladimirescu”. Pe pereţi sunt agăţate şi portrete: „Ana Aman” (soţia artistului), „Doamna cu pălărie”, Portret de fetiţă” şi „George Capşa la 8 ani”. Atelierul artistului este reprezentat de „Doamna Aman şi nepotul”, „Atelierul pictorului”, un ulei pe pânză nesemnat şi nedatat. Sunt expuse în jur de 100 de tablouri şi gravuri, patrimoniul muzeului având peste 1.000 de piese.
Theodor Aman s-a născut la Câmpulung-Muscel, la 20 martie 1831, şi moare, 60 de ani mai târziu, la 19 august 1891, în Bucureşti. Este întemeietorul primei Şcoli de Arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti. A fost elev al Colegiului Naţional Sfântul Sava din Bucureşti şi îşi continuă studiile la Paris. S-a lăsat influenţat de pictorii Renaşterii italiene şi este primul artist care abordează genurile noi: scene de bătălie şi portretul istoric. Este pionier al picturii peisagistice româneşti şi mai ales al gravurii în acvaforte. Îi studiază pe Watteau şi Rubens, Delacroix, Ingres.
Locuinţa-document, vecină cu Biblioteca Central Universitară, aflată la un pas de Ateneul Român, este un bun de patrimoniu căruia trebuie să-i treceţi pragul măcar o dată. Indiferent dacă vă întreabă cineva la intrare unde mergeți.
