Sunt în acest oraș, ca în oricare altul, unele adrese care nu vor fi niciodată uitate.
Ne aflăm pe Calea Victoriei, la numărul 141, acolo unde la începutul secolului al XX-lea se ridica Palatul Cantacuzino, care peste altă jumătate de secol avea să devină poate cel mai fermecător muzeu al Bucureștilor.
Îmi place Muzeul „George Enescu” mai mult decât oricare altul. Dar nu atât pentru clădirea impunătoare care fură privirile turiștilor străini în plimbările lor pe Calea Victoriei, ci pentru acea ascunsă Casă Memorială, acolo unde și lui Enescu, și soției sale, Maruca, le-a plăcut să trăiască.
Sunt ani buni de când am pășit pentru prima dată în Palatul Cantacuzino, clădire somptuoasă, în stil Art Nouveau, ridicată între 1901 și 1903 din dorința conservatorului Gheorghe Grigore Cantacuzino, primar și prim-ministru pe care istoria l-a reținut mai lesne drept Nababul.
Nu știam pe atunci, la prima mea vizită, nici că mă aflu într-un palat proiectat la începutul secolului trecut de arhitectul Ioan D. Berindei, nici că decorul interior – de la candelabre, la tapiserii – poartă semnătura faimoasei Case Krieger din Paris. Dar devenisem repede o pradă a solemnității locului, aș fi vorbit în șoaptă și aș fi pășit numai pe vârfuri.
Trecând dintr-o încăpere în alta, aveam privirea pe clapele pianului masiv, pe diversele partituri, pe fracul de scenă sau pe fracul de academician al compozitorului, căci George Enescu rămâne primul muzician primit în Academia Română, dar tot acum ascultam și frânturi din povestea de dragoste dintre el și Maria Cantacuzino, născută Rosetti-Tescanu, cu care s-a căsătorit în 1937. Maruca, așa cum i se spunea în epocă, moștenise luxoasa reședință după ce soțul ei murise în 1913, iar în 1955 ea lăsa prin testament ca palatul și clădirile anexe să servească unui muzeu dedicat memoriei lui Enescu. În iunie 1956, muzeul își deschidea porțile.
Să fi fost acesta darul postum al Marucăi ca răspuns la importantul dar pe care Enescu i-l făcuse încă din 1931 când, încheind lucrul la opera Oedip, care avea să devină repede cea mai iubită dintre creațiile sale, i-o dedicase ei, cu șase ani înainte de a-i deveni soție?
De atunci, de la prima mea vizită, nu cred să mai fi intrat vreodată în palatul cu încăperi înalte, adevărată bijuterie de arhitectură pe care și-au lăsat amprenta artiști faimoși ai acelor timpuri, precum pictorii G. D. Mirea, Nicolae Vermont și Costin Petrescu sau arhitectul și sculptorul Emil Wilhelm Becker. Ornamentelor fastuoase, opulenței rafinate, i-am preferat mereu intimitatea, poate austeră, a casei deloc impunătoare din spate, unde George Enescu și soția sa au locuit în anii ’45-’46.
Îmi amintesc ca prin vis de obiectele-mărturie permanent expuse în clădirea principală a muzeului, sunt acolo fotografii și manuscrise, documente, sunt valoroasele instrumente muzicale, dar și busturi și chiar și masca mortuară şi mulajul mâinilor artistului de geniu, căruia cândva i se spusese micul Jurjac, cu mult înainte de a cuceri lumea.
Dar nimic din ce găzduiește palatul nu a avut asupra mea atracția stranie pe care a avut-o (și încă o mai are) căsuța albă din spate. Deși nu e un loc la care să mă întorc adesea, memoria mea îl păstrează intact, cu treptele romantice de la intrare, cu holul larg, în dreapta și în stânga căruia se întind cele câteva încăperi nu prea încăpătoare.
Cum intri în Casa Memorială „George Enescu”, în stânga te vei găsi în biroul compozitorului, odaie care adăpostește chiar o masă de lucru, pe care i se păstrează câteva partituri, ochelarii, tocul, dar și un mic pat. Pe aceeași parte, următoarea încăpere este mai degrabă una a ceaiului servit la orele amiezii, departe de dogoarea soarelui și de zgomotul orașului. Nimic nu amintește, însă, că această clădire mică adăpostea la începuturile ei administrația palatului.
Intri apoi într-o baie spațioasă, după moda acelor ani, cu obiecte sanitare care până și ele au o anumită prețiozitate și ceva din spiritul parizian.
De cealaltă parte, cea mai largă cameră a locuinței este dominată de un pian încă funcțional. Știu asta pentru că s-a întâmplat odată ca, luându-i un interivu unui pianist celebru în zilele noastre, să mergem chiar acolo pentru ședința foto, iar el să cânte la acel pian, spre îngrijorarea angajatelor.
Se spune că în acest salon Enescu însuși își chema prietenii și îi lăsa să-i asculte cele mai noi compoziții, imediat ce le terminase.
Se spun multe aici, auzi despre admirația pe care regina Elisabeta i-o purta compozitorului, invitându-l adesea în reședința sa de la Sinaia, dar și cum acesta se lăsa inspirat de poemele reginei compunând lucrări de muzică de cameră ca Lieduri pe versuri de Carmen Sylva.
Se spune și că Enescu, oscilând mereu între turnee, București și Paris, nu prea ar fi stat în acest loc, iar în ’46, după o vizită în URSS, va lua definitiv drumul Franței în semn de protest față de regimul comunist care-i acapara țara.
Poate că Enescu a murit la Paris într-o noapte de mai și a fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise și sigur că așa s-a și întâmplat, dar în casa din spatele Palatului Cantacuzino Enescu nu a murit niciodată, iar răsuflarea lui se mai simte încă pe partiturile ce acoperă biroul, e atât de mult din spiritul lui acolo încât te aștepți să-i auzi vocea spunând din nou acele cuvinte ce-mi par cele mai frumoase dintre toate cuvintele lui:
Unui compozitor tânăr care ar veni să-mi ceară un sfat i-aş spune:
Fii dumneata însuţi. Nu trăi cu teama că vecinul îţi este superior. Dacă ai ceva de spus, spune aşa cum poţi – şi va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău!
Să nu te frământe noţiunea progresului artistic. In materie de artă, progresezi numai înaintând foarte încet.
Nu căuta un limbaj nou, ci întrebuinţează-l pe al dumitale, adică acela care-ţi dă posibilitatea de a exprima exact ceea ce ai de spus. Originalitatea se obţine numai atunci când nu o cauţi. (George Enescu)
Ne bucurăm că articolul nostru v-a stârnit interesul. Ne-ar fi de mare folos dacă v-ați răpi încă 4 minute pentru completarea acestui chestionar.
