X

O plimbare cu bicicleta prin Freidorf

05 Feb 2016 | scris de Claudia Tănăsescu
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf
  • O plimbare cu bicicleta prin Freidorf

5,00 rating / 8 voturi
Review Merg.In
O plimbare cu bicicleta prin Freidorf

Când eram copil, credeam că Freidorf e o altă țară. Freidorf avea un nume străin, auzisem că acolo a locuit și Tarzan cel din filme și era foarte departe, cel puțin așa mi se părea mie, copil crescut la bloc turn, pentru care „în spatele blocului” era un teritoriu nesfârșit și plin de aventuri. Plecam spre Freidorf călare pe micul scăunel de lemn prins cu șuruburi de bara din față a vechii biciclete rusești a tatălui meu (pe atunci nu aveam mașină și oricum mașini erau puține în oraș), până ajungeam, trecând prin șiruri nesfârșite de case liniștite cu grădini, la balta cu nume înfricoșător: „Balaurul”. Intram fricoasă cu picioarele în nămol și printre degete îmi mișunau mormoloci sau cine mai știe ce (umbla vorba că numele bălții era dat chiar de apariția din adâncuri unui șarpe de apă foarte mare, ca un balaur). Atunci săream din nou pe uscat și mă uitam cu jind la copiii care se jucau și săreau în apă și păreau să se simtă acasă acolo. Mă ardea soarele așteptând momentul când mama va scoate senviciurile cu parizer din coș. Iar seara când plecam spre casă deabia îmi mai țineam ochii deschiși pe scăunelul de lemn al bicicletei, după această lungă călătorie.

De atunci au trecut mulți ani, Freidorf nu mai pare așa de departe, nu mai trebuie să mă ducă nimeni cu bicicleta până acolo, mai ales de când am și carnet de conducere (dar prefer tot bicicleta), însă cine merge în Freidorf, în afară de cei care locuiesc acolo sau au treabă acolo?

Așa că într-o zi de toamnă cu soare blând am plecat cu bicicleta să redescopăr cartierul misterios din copilărie.

Am mers pe malul Beghei pe pista de biciclete până pe la fosta fabrică Solventul, după care am luat-o spre stânga, intrând în Freidorf.

Puțină istorie


Dar mai întâi puțină istorie. Cartierul datează din anul 1723 și a fost inițial un sat înființat de coloniști germani, veniți în timpul stăpânirii habsburgice. Freidorf înseamnă „sat liber” și a fost într-adevăr o zonă liberă de taxe și impozite care a dus la dezvoltarea sa rapidă. A mai purtat numele de Szabadfalu, în maghiară. Aici s-au stabilit apoi maghiari, sârbi și români, fiind încă un model de multiculturalitate atât de frecvent întâlnit în Banat. La început satul avea o populație în procent de 90% germani și 10% români, astăzi proporția este inversă.

Satul a fost alipit Timișoarei în mod oficial în 1950. Aici se practica agricultura și creșterea animalelor și a existat și o farbică de cărămizi. În perioada interbelică aici a existat un șantier naval care construia nave ce circulau pe Bega, transportând mărfuri, dar și țărani care veneau de la sat să lucreze în Timișoara. Mai tarziu, în perioada comunistă în zonă, spre Utvin, s-a construit o mare platformă industrială care includea fabrica de Zahăr, Fabrica de ulei și Comtim-ul, iar în jur mai multe blocuri pentru muncitori. Tot aici se află și Stația de Epurare a Apelor Uzate, care a fost construită după planurile arhitectului Stan Vidrighin și este în funcțiune și astăzi, din 1912.

O istorie cu un erou aviator

Prima oprire cu bicicleta este la biserica ortodoxă din Freidorf, o construcție nu foarte înaltă, cu acoperișul cu modele din țiglă colorată, asemănător cu al Catedralei, o caracteristică a arhitecturii românești-moldovenești. Este o biserică frumoasă, însă am găsit-o închisă. În fața ei este un monument care spune una dintre poveștile de suflet ale orașului. În anul 1974, aviatorul Hencz Stefan, fiind în exercițiu la bordul avionului său MIG, a observat că acesta se confruntă cu grave probleme tehnice și urma să se prăbușească. El ar fi putut să se catapulteze din timp, însă preocuparea lui a fost ca avionul să nu se prăbușească peste o zonă locuită sau peste fabrica Solventul și astfel l-a condus în afara orașului, însă a murit în această încercare. Monumentul este ridicat în memoria acestui erou.

Case vechi și oaze de verdeață


După această scurtă oprire, am luat-o la stânga, pe strada ce merge pe lângă biserică. E o stradă liniștită, cu case cu livezi, de unde se rostogoleau mere pe asfalt, care mai păstrează pe alocuri arhitectura de tip german. Apoi am ieșit pe strada dreaptă și lungă (Str. Nicolae Andreescu) care traverseaza Freidorful și merge spre Comtim și apoi te scoate din oraș spre Utvin. Dar pănă acolo, am făcut o oprire în Parcul Petőfi Sándor, una din numeroasele oazele de verdeață din acest cartier. Aici se găsește un monument închinat eroilor din Primul Război Mondial precum și un monument dedicat poetului și eroului revoluției maghiare de la 1848, Petőfi Sándor, pe lângă care se joacă copiii din cartier și bătrânii stau pe bănci la umbră. Tot aici se desfășoară anual Zilele cartierului Freidorf.

Mergând mai departe, se văd de o parte și alta a drumului tot mai multe case vechi cu arhitectură germană. Am remarcat și cea mai veche dată pe un fronton de casă în zonă, 1922 și de asemenea, câteva porți impozante încadrate de basoreliefuri, rămășite ale stilului baroc.

Anecdote din cartier

Mi-a atras atenția o casă în ruină pe care este prinsă o plăcuță comemorativă, care indică că aici a locuit scriitorul de origine germană Nikolaus Berwanger. Recunosc, nu am auzit până acum de el. Însă dacă tot am făcut o oprire cu bicicleta, am vrut să fotografiez și o clădire de vizavi, cu decorații geometrice colorate. Însă o data ce am scos aparatul foto, și-a făcut apariția o doamnă din magazin și m-a întrebat suspicioasă de la ce ziar sunt și ce tot fotografiez pe acolo, și mai bine să spun oficialităților în ce stare se află casa scriitorului.

Biserica catolică Sfântul Rochus

Și așa, încet încet, am ajuns la un alt punct important din Freidorf, Biserica catolică Sfântul Rochus. Din păcate este tot închisă, așa că nu am putut vedea interiorul. Citisem că altarul fusese confecționat la Viena, ceea ce era o practică obișnuită pentru Timișoara veacului al optsprezecelea, iar orga purta marca vestitei firme de orgi timișorene Wegenstein. Biserica a fost ridicată între anii 1723-1777, după cum indică și inscripția de deasupra porții, în stil baroc provincial. În curtea bisericii se găsește un platan imens, care se pare că a fost plantat în jurul anului 1850. E interesantă și povestea Sfântului Rochus, care este patronul bisericii. El a fost bolnav de ciumă și de obicei apare reprezentat împreună cu câinele său, care se spune că l-a aprovizionat cu hrană pe când era izolat din cauza bolii. Rochus a făcut un pelerinaj la Roma, în urma căreia a fost vizitat de un înger care l-a vindecat de ciumă. După această vindecare miraculoasă și-a dedicat întreaga viață îngrijirii bolnavilor de ciumă. Statuia lui se găsește și pe monumentele din Piața Libertății și Piața Unirii.

Întoarcerea în timp

După ce am stat un timp admirând biserica și împrejurimile ei, aș fi vrut să mai explorez Freidorful, însă căldura și setea m-au făcut să mă întorc. Am mai văzut câteva clădiri interesante. O fostă stație de pompieri, cu simbolul tipic – casca de pompieri - pe fronton, acum transformată în magazin. Aș fi vrut să văd și casa unde a locuit Tarzan, adică actorul și înnotătorul celebru Johnny Weissmuller, care l-a interpretat în anii '30 pe unul din eroii copilăriei. Am aflat mai tărziu povestea lui. A emigrat cu familia în America, unde a devenit renumit ca înnotător, se spune că în anii '20 era unul dintre cei mai rapizi înnotători din lume. Însă se pare că proprietarul actual al casei a înlăturat plăcuța comemorativă, tocmai pentru a preveni vizitele nedorite ale turiștilor (ca mine). Mai e fosta fabrică de zahăr, un mamut industrial părăsit, care ar fi un decor ideal pentru un film SF derualt într-un viitor apocaliptic.

Însă nu puteam pleca din Freidorf fără să văd balta cu nume înfricoșător, Balaurul, din amintirile copilăriei mele. Am ajuns acolo, intrând printr-o poartă cu grilaj. Mă uit, dar nu mai seamănă cu nimic din scenele purtate în minte din copilărie. Pe malul bălții e un restaurant cu terasă-ponton, un club sport, o parcare betonată, iar balta e înconjurată de gard pentru a preveni intrarea în apă (sau ieșirea Balaurului, îmi spun, cu o ultimă nostalgie copilărească). Dar balta parcă se ițește din toate aceste construcții la fel ca pe vremuri,  înconjurată de stuf, cu gunoaie pe margini, și cred că dacă mi-aș băga picioarele în apă, aș da de mormoloci și nămol și...cine mai știe ce.

 

Cuvinte cheie:   Timișoara / Freidorf
Comentarii