X

Modă în underground

29 Iul 2015 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Modă în underground
    Anca Nagea, designer Bipolar și Bourgeois Punk
  • Modă în underground
    Bipolar
  • Modă în underground
    Bipolar / Tomboy Hero / Ionuț Staicu
  • Modă în underground
    Bipolar / Tomboy Hero / Ionuț Staicu
  • Modă în underground
    Bourgeois Punk

5,00 rating / 5 voturi
Review Merg.In

Sau de ce să faci design vestimentar în zilele noastre și într-o altă abordare, pe care nu știi dacă să o definești ca ultra-nișată, elitistă sau, pur și simplu, neconvențională.

În spirit ironic sau nu, moda orașului hip poate fi interpretată în zeci de feluri, iar Anca Nagea, designerul vestimentar care a creat Bipolar și Bourgeois Punk, nu e un designer obișnuit, pentru că înainte de toate e un om care încă nu a obosit să sfideze cutumele cu orice risc.

Pe Anca am întâlnit-o pentru prima dată în urmă cu mulți ani, pe când lucram în redacția unei reviste dintr-un trust de presă de prin zona Victoriei. Anca lucra tot acolo. Nu știu dacă eram noi două cele mai tinere din acea redacție, nici dacă eram noi rebelele, dar azi așa îmi pare că eram. Pe atunci, nu ne gândeam la astfel de lucruri. Ne beam cafelele în pauze dese de țigară și vorbeam despre modă, muzică sau reviste de-afară. Despre toate astea, ea știa mult mai multe decât știam eu. Uneori ne întrebam, poate, ce căutam noi acolo. Ca stilist, ea făcea pictoriale de modă destul de neconvenționale pentru ce ar fi trebuit la o publicație ca aceea. Eu scriam texte lungi într-un stil la fel de nepotrivit. Întâmplător, nu ne-au dat afară. Dar am plecat singure.

Anca a plecat prima atunci când s-a hotărât să își lanseze propriul brand de haine. L-a numit Bipolar. Nu după multă vreme, am plecat și eu, pauzele de țigară nu mai aveau același farmec, și pentru ce altceva să mergi zi de zi la serviciu? Au trecut ani și viața s-a schimbat, vorba cântecului. Și știu că Anca va fi oripilată de acest rând. Dar chiar așa s-a întâmplat. În acești ani, ne-am văzut rar, dar eu am purtat adesea tricourile cu Maria Tănase sau cu Caragiale, de la Bipolar. Aș putea număra pe degetele de la o singură mână zilele în care am renunțat la geanta neagră, de dimensiuni mari, pe care e imprimat cu alb același cuvânt. Le-am spus de nenumărate ori oamenilor că îmi port diagnosticul la vedere, nu vreau să induc în eroare. Și oamenii au râs. Ce nume de brand! Ce brand mai e și ăsta?

În tot acest timp, Anca părea să refuze orice formă de promovare . Nu știu nici acum dacă într-adevăr asta făcea, dar așa mi se părea mie. Alesese un nume bun pentru o idee bună, dar părea să se încăpățâneze să le țină doar pentru ea și pentru cunoscătorii bine angrenați în fashion underground, personaje hip cu freze stranii și nu numai.

„Nu vreau să mă știe lumea într-un anumit sens”, îmi spune la o cafea în Centrul Vechi al orașului, unde începem să vorbim ca și când am face un  interviu adevărat, deși e clar și pentru noi, încă de la început, că nu asta facem. „Am făcut o școală, am terminat o facultate, am început să-mi caut drumul, mi l-am găsit de curând, deși am crezut că mi l-am găsit de mult până acum. Mi se pare că am fost genul ăla de om care avea în cap ce să facă, dar nu știa cum, e ca și când nu ai ști să vorbești o limbă străină, asta mi s-a întâmplat mie acum zece ani, iar ceea ce am considerat eu că m-ar reprezenta a fost designul, deși am cochetat până și cu muzica, m-am jucat în jam sessions în sălile de repetiții ale unor trupe din vremea aia. Dar atunci când alegi un domeniu creativ trebuie să îi dedici toată viața”, așa zice Anca, iar ca să-i redau cuvintele eu nu simt nevoia să sparg o frază în propoziții decente. Dimpotrivă.

Și continuă: „Cu moda am început prost. Cu o colecție imensă de reviste. A fost total greșit. Când mă uit acum în urmă, îmi dau seama de dimensiunea iluziei. Mi-am cumpărat prima revistă prin '96, atunci începuse nebunia cu ele, mi le luam pe toate, ca prostul, dar ăștia erau hipsterii acelor vremuri”.

Bem limonade în soare. „Într-o zi, am zis că mai trebuie să-mi fac și drumul meu, dar până atunci colecția mea de reviste mi-a hrănit disfuncțional visul, designul pe vremea aia imi plăcea mai mult pentru glamour, spectacol, pentru viața de lux pe care oricum nu ajungi să o duci fără 30 de milioane de euro în cont.” Nu știu ce reviste citea Anca în anii ăia în care-și căuta drumul, dar eu cu siguranță am citit altele.

Și apoi, la un moment dat, chiar s-a apucat de treabă. Modificase deja suficiente haine făcute de alții, alesese ținute pentru shootinguri, scrisese despre modă, se revoltase de fiecare dată când trebuise să facă unele compromisuri ce țin de detalii, un text, o haină într-o fotografie, îmi amintesc cât o mai enerva orice intervenție din partea altora care nu corespundea cu ceea ce ar fi vrut să facă. De atunci, din redacția noastră din Victoriei, am știut că Anca Nagea era unul dintre oamenii care numai făcând ceva pe cont propriu ar putea supraviețui în liniște. Fără intervenții. De capul ei.

Și, în plus, Anca avea o idee. „Am pornit de la ideea să le ofer oamenilor varietate, să lansez puține piese, nu să fac mass market, că deja oamenii începuseră să apară în uniforme pe străzi... Numai că nu a fost o chestie deșteaptă, pentru că de aici se iveau tot felul de probleme, erau femei care voiau o rochie, dar eu nu mai aveam măsura, nu mai găseam nici material, nu le-o mai puteam oferi. Apoi mi-a venit ideea să speculez și mai mult funcționalitatea, să generez și mai multe opțiuni, dar fără să contribui cu produsele Bipolar la stimularea consumului. Așa am ajuns la doar o colecție pe an. Hainele sunt doar un pretext; și pentru brand-uri, și pentru oameni, însă nu sunt niciodată atât de importante precum le pictează media glossy.”

În primii săi ani, brand-ul Bipolar putea fi întâlnit uneori la târgurile de profil din oraș sau în festivaluri ca B'Estfest. Azi, lucrurile nu mai stau chiar așa. Și aici Anca e din nou un caz special, ea nefiind o adeptă a promovării propriului brand. Cum să exiști ca business fără promovare, cum să exiști pe o piață mare dacă nu te expui ostentativ, ba nici măcar pur și simplu? Te gândești că în planurile ei nu intră această piață mare. Nu intră deloc. În atitudinea ei vezi mai degrabă o sfidare a acestei mari piețe. Și sfidarea asta e cool. Dar, și mai important, se prea poate să fie autentică. Și de aici ne întoarcem la început.

„La început, toată lumea avea energie și încă mai credea în vise, erau foarte multe site-uri, bloggerii erau mai activi și mai puțini scriau doar pe bani, în regim de advertorial. Acum lucrurile s-au triat. Fiind o zonă de comerț, pentru că toți vindem niște chestii, îți triezi poezia din cap cu realitatea. Erau atunci, cred, și mai multe magazine, fizice și online. A fost o perioadă în care toată lumea zicea că dacă face un târg îl pride pe Dumnezeu de-un picior, pe atunci am dat și eu târgurilor o șansă. Dar mie niciodată nu mi-a dat la matematică partea cu târgurile, unde se caută mai ales prețurile mici si e o joaca de hobbyiști și de copii. Așa că am rămas pe internet, am colaborat cu diverse magazine, din care ori am ieșit eu, ori nu mai există ele. La un moment dat m-am gândit cu cine aș lucra dacă aș avea toți banii din lume. Și nu găsesc pe nimeni dintre vocile feminine din blogosfera de la noi cu care să vreau să lucrez, nu mi-aș vedea produsele pe blogul nimănui de aici.” Prețiozitate? Elitism? Individualism? Nimic din toate astea?

Îmi dau seama că e destul de greu să scrii despre Anca. Abia înțeleg și eu de ce gândește așa, deși mi-e clar că în locul ei aș face exact același lucru, dar oare de ce, de ce nu ne adaptăm și noi? Și, la urma urmei, de ce am face asta? Ca să spun povestea până la capăt, și poate așa se va înțelege cât de cât ceva de aici, aflați că, în loc să crească primul ei brand, Bipolar, Anca a preferat să mai creeze unul. Astfel a apărut  Bourgeois Punk.

„Aveam o parte din mine pe care nu o exploatasem. Bipolar a fost creat ca un brand permisiv, însă o parte din felul meu de a fi nu intra în Bipolar, adică partea mai neatinsă de rigorile societății, mai neșlefuită.” Dar nu după mult timp, față în față cu realitățile financiare, Bourgeois Punk a intrat într-o pauză pe perioadă nedeterminată, deși este așteptată, nu se știe când, o relansare.

Colecțiile Ancăi

Colecțiile ei sunt colecțiile Bipolar. A fost mai întâi, în primăvara lui 2011, o colecție de rochii de felurite tipuri. În acel an, mersese pe ideea clasicului bipolar, se jucase cu albul și negrul, cu lumina și cu întunericul, cu transparențele și cu opacul. Și apoi, în toamna aceluiași an, au apărut tricourile. Primele tricouri Bipolar, în primul an al brand-ului, păreau să fi cucerit rapid orașul. Erau tricouri hip, ironice și smart, cu tăieturi simple și imprimeuri iconice. Îmi amintesc că mi-am ales atunci unul care avea imprimat chipul Mariei Tănase și versul „Cine iubește și lasă”. Dar colecția mai includea și tricoul cu Toma Caragiu, și pe cel cu Caragiale, pe care scria, bineînțeles, „Caragiale știa”.

Au urmat, în 2012, tricourile cu „țâțe bipolare”, cum le spune Anca, iar țâțele astea erau marcate cu un plus și un minus. Și ele au prins bine în oraș, iar ea își amintește cum la B'Estfest le-au cumpărat și câțiva tipi, deși croiul lor era unul tipic feminin.

În fiecare an, în toamnă, Anca lansează o colecție Bipolar. Fiecare colecție are o idee. E o idee intr-atât de elaborată, încât în spatele ei încape multă filosofie. În acel an 2012, a mers pe ideea de dualitate. Tricoul cu țâțe, fusta cu buline așa cum de mult își mai făcuse una dintr-un vechi palton, cămașa de nebună. Toate întruchipau ideea de dualitate. Cămașa de nebună era neagră și mi se păruse cea mai frumoasă cămașă de nebună din toate timpurile și una dintre cele mai poetice haine, dacă acestui adjectiv, „poetic”, îi este permis să stea lângă un substantiv ca „haină”.

„Apoi, în 2013, a fost colecția Tomboy Hero, care a pornit de la o discuție pe care am avut-o cu Ioana Casapu, ea mi-a zis că așa aș fi eu și m-a intrigat, am început să mă joc cu ideea. Așa mi-am triat mai bine ideile în general. Iar în 2014 a fost Umbra. Dacă înainte eram foarte ironici, toată lumea făcea mișto de toată lumea, descopeream acum că noi suntem junghiu' nostru-n coastă și, de fapt, facem mișto de noi înșine în timp ce am putea să ne vedem de ale noastre lăsându-i pe ceilalți în pace. Și așa a apărut Umbra.”

Fiecare dintre piesele acestor colecții, în felul ei, pare un mic manifest urban. Cât despre Anca, v-aș mai putea spune multe. Dar vă mai rețin cu doar câteva fraze, cât să mai spun că din toamna trecută, din perioada alegerilor prezidențiale, a renunțat la Facebook. Sau că, vestimentar, vede Bucureștiul ca un oraș într-un stadiu intermediar, în care oamenilor le-ar prinde bine să fie mai originali. „Se vede că orașul ăsta nu are exercițiul libertății, că oamenii au trăit mult în comunism, sunt încolonați. Tinerii sunt mai OK, desi mulți încă mai învață să fie cool prin imitație.”

De ceva vreme, s-a mutat în afara orașului, transformându-și apartamentul din Drumul Taberei în spațiu de lucru. Vine aproape zilnic în oraș, fie să lucreze, fie să se vadă cu prietenii la terase mai aparte sau la concerte.

Are o veche, foarte veche obsesie pentru geniul britanic al modei – Alexander McQueen.

Cuvinte cheie:   bipolar / anca nagea / moda / oras / underground / hipster
Comentarii