X

NoMad Multisport: De la concurenți la organizatori de concursuri

14 Iul 2016 | scris de Raluca Dobra | București
  • NoMad Multisport: De la concurenți la organizatori de concursuri
    Foto: Florian Raducanu
  • NoMad Multisport: De la concurenți la organizatori de concursuri
  • NoMad Multisport: De la concurenți la organizatori de concursuri
    Foto: Florian Raducanu

5,00 rating / 3 voturi
Review Merg.In

Cei de pe șeile bicicletelor din spatele Primei Evadări își spun povestea

Secolul XXI. București. Bicicleta a început să depășească stadiul de accesoriu, iar bucureștenii au integrat-o cu succes în viața lor de zi cu zi. Orașul pare să răspundă acestui puls energic, iar oamenii par să se adapteze cu ușurință. Se caută mișcare, se caută aer curat, liniște, se caută provocări. O mână de „politehniști” au anticipat, empiric, punctul în care Bucureștiul nu va mai face față acestei nevoi și au început să construiască în jurul ei. Cu toții ați auzit de Prima Evadare – concursul prietenos de ciclism cross country care, de câțiva ani buni, face furori în rândul bicicliștilor amatori și profesioniști. Ei bine, acești „politehniști”, acum NoMad Merida CST –  numele de echipă, sau NoMad Multisport – numele asociației sub care s-au organizat, sunt cei care au creat acest concurs și, mai mult, l-au ridicat la rang de eveniment. Ei organizează și alte concursuri, dar nu despre asta este vorba aici. Acum este vorba despre ei.

În urmă cu ceva vreme, m-am întâlnit cu Doina și Daniel la Lente Praporgescu, unde le place lor să iasă. Din nefericire, nu am găsit o masă liberă și a trebuit să ne relocăm. Ne-am învârtit o vreme pe străzile din zona Grădinei Icoanei și am poposit la Piua – o alegere fericită pentru Doina, care l-a și botezat „noul nostru Lente”. Cei doi „D”, Doina Țiței și Daniel Sărdan, sunt membri de bază în echipa NoMad. Doina se ocupă de înscrierile pentru concursuri, iar Daniel asigură desfășurarea concursurilor cu tot ce implică asta. Daniel e „bătrânul” echipei. A fost acolo de la început și este și acum – voi folosi un clișeu lingvistic, chiar dacă lui Daniel îi displac clișeele – trup și suflet. La Piua am vorbit o vreme despre cine sunt, ce fac și cum e Bucureștiul lor. Mai cu seriozitate, mai cu umor, mai cu entuziasm – că de!, le place viața! – au împărtășit din gândurile și amintirile lor și vi le pun, la rândul meu, pe masă. Să îi cunoaștem puțin, așadar, pe „Nomazii” Bucureștiului de azi.   

 

Când a apărut prima dată Nomad în România?

Daniel: La început Nomad a fost o echipă de aventură, după care s-a transformat într-o echipă de mountain bike.

Ce înseamnă echipă de aventură?

Daniel: Era un sport destul de popular în România printre montaniarzii de adventure racing în 2003-2004 – cred că atunci începuse să fie mai în vogă. Unii dintre membrii echipei de schi din Politehnică (n.r. – Universitatea Politehnică din București), care inițial se numise „echipa de schi”, au terminat facultatea și a trebuit să ne găsim alt nume. Și pentru că tot timpul mergeam la concursuri în altă parte și stăteam pe drumuri, sau dacă nu erau concursuri erau plimbări și ieșiri pe munte sau prin deltă – prin locuri din astea mai sălbatice, ne-am gândit să ne numim Nomad. Cum mergeam la concursurile de aventură, a fost destul de ușor să ne numim Nomad Adventure Team.

Cine e nucleul Nomadului?

Daniel: Cred că eu am rămas mai constant în proiect. Am fost mai mulți, unii s-au implicat mai mult sau mai puțin, după cum au simțit, o parte au emigrat, iar fiecare și-a ales un sport care i se potrivește mai bine. Mai târziu, unul dintre ei, Alin Coliban, e acum președintele Federației de Curling. Sporturile de aventură presupuneau o uzură destul de mare – mergeai căteva zile, două nopți în continuu fără să dormi, deci e ușor să-ți dorești sporturi mai „decente”.

Doina: Era multisport.

Daniel: Da, aveai caiac, mountain bike, alergare, caving, cât mai multe sporturi în același pachet. Aveai foarte mult echipament.

Voi vă organizați activitățile astea sau mergeați la concursuri prestabilite?

Daniel: Erau prestabilite. Erau vreo trei în țară, am mai mers în Ungaria unde am câștigat Traversarea Ungariei cu o echipă foarte bună din Sfântu Gheorghe, în Ucraina, în Abu Dhabi, în Guadeloupe. Devenisem la vremea respectivă una dintre cele mai bune echipe din România. Între timp a început să scadă din amploarea adventure racing-ului pentru că apăruseră foarte multe concursuri de mountain bike, chiar și de alergare începuseră să apară, și era mult mai ușor să mergi la o cursă de o zi decât să îți sacrifici o săptămână, să-ți iei foarte mult echipament, să ți-l cumperi, să-l îmbunătățești, să-l cari și să participi o săptămână întreagă, după care mai ai nevoie de altă săptămână să te refaci.

Doina: Nu mai spun de antrenament! Cât trebuie să te antrenezi pentru toate probele!

Tu, Doina, când ai intrat în Nomad?

Doina: În 2009. De fapt, nu. În 2009 ne-am cunoscut și în 2010 s-a creat echipa de mountain bike Nomad Merida Racing Team.

Voi în ce an ați terminat Politehnica?

Daniel: Prin 2003.

Deci tu ai intrat în grup cam la șase ani de când a fost înființat.

Doina: Da. Bine, începuturile clubului au fost într-adevăr în adventure racing și era echipa Nomad Adventure Racing Team. În 2009 era deja boom-ul ălă, era prima ediție a concursului Prima Evadare și înceapeau să fie din ce în ce mai multe concursuri de mountain bike și atunci am început să particip. Și în 2010 a venit idea, împreună cu cei de la Merida, să facem echipa de mountain bike.

Daniel: Trebuia să redefinim cumva echipa pentru că nici nu mai existau concursuri de aventură – adică mai era unul care tocmai murea.

Doina: Da, concursul Carpathian Adventure a murit prin 2010.

Daniel: Și pentru că era foarte importantă proba de mountain bike, noi ne antrenam mult. Și la concursurile de mountain bike ne antrenam pentru celelalte. Oricum, mergeam la toate. Am zis să redefinim echipa și am rămas de mountain bike.

Și în perioada aceea mai făceați altceva în afară de asta? Pare destul de solicitant și cred că ați investit foarte mult timp în voi, în echipă.

Daniel: Păi ăsta era hobby-ul de bază. Asta făceam, ne dădeam cu bicicleta de câte ori aveam ocazia.

Doina: Da. Aveam serviciu separat. Daniel deja de câțiva ani s-a dedicat total proiectelor și cred că are momente în care și-ar dori program fix. Eu în continuare mai am opt ore de muncă pe zi, la Oracle.

Daniel: Bine, la concurs participi în weekend. Și cred că asta e ideea, să ai un hobby pe care să-l poți face în timpul liber. Problema o reprezintă organizarea concursurilor – aia e cea mai solicitantă. Să participi e cel mai simplu: te-ai dus, ai luat startul, ai pedalat șase ore, te-ai întors, ai mâncat, râs cu prietenii și ai plecat acasă.

 

„Nomazii” au procedură de lucru

 

La voi cine mai face parte din echipa de organizare?

Daniel: Acum suntem opt persoane și ne-am luat fiecare câte o zonă. Avem un responsabil de voluntari, avem pe cineva care e specializat pe partea de traseu și marcat, mai avem pe cineva specializat pe partea de relații cu sponsorii – sigur, lucrăm împreună, comunicăm între noi, ne mai înlocuim – mai avem pe cineva specializat pe partea de aprobări și relația cu autoritățile, mai ales pentru Prima Evadare unde e un dosar enorm care trebuie aprobat la mai multe autorități.

Doina:  Și, bineînțeles, partea cu suport rideri, și înscrieri, înregistrări.

Daniel: Partea de expoziție...

Doina: Da, mai sunt departamentele, proiectele mici, care sunt cumva tot timpul.

Daniel: Și pe urmă pentru fiecare checkpoint. Pentru că multe dintre ele sunt destul de mari. Unele puncte de alimentare au câteva zeci de persoane care au grijă acolo. Sunt oameni care au fost de la începutul concursului și au grijă deja de 8 ani... fiecare are punctul lui pe care îl coordonează. Sunt și echipe mixte. De exemplu, la al doilea punct de alimentare sunt și Cercetașii României – o grupă de vreo treizeci de oameni.

În fiecare an?

Daniel: Da, în fiecare an.

În punctul 2?

Doina: În CP8.

Daniel: Al doilea punct de alimentare e CP8.

Doina: Da, CP6 e primul punct de alimentare mare și CP8 ar fi al doilea.

Cine stă în primul punct de alimentare?

Daniel: E coordonat de Laurențiu și Kity.

Membri Nomad?

Doina: Da, Laurențiu e de când era echipa de schi din Politehnică.

Deci în fiecare an aveți aceleași echipe la punctele de alimentare. 

Daniel: Poziționarea în același loc e cea mai simplă. Fiecare știe ce se întâmplă acolo. E destul de greu să aduci pe cineva nou. Responsabilitatea e destul de mare, pentru că trebuie să dai de mâncare la 3000 de oameni într-un timp foarte scurt de trei-patru ore. Și fiecare are nevoi diferite, nu există neapărat un reflex al competitorului. Dacă mergi în afară, fiecare concurent știe cam când începe zona de alimentare, cum să se poarte, unde să se încadreze, ce să facă, cât să mănânce, cât să stea. În România, fiind cumva sportul la început, ai tot felul de abordări, unele foarte experimentate și unele de genul „ce fac cu lămâia asta, o pun în apă sau o mănânc?”. Ne gândeam la un moment dat să facem o pagină cu maxime din astea. La al doilea punct de alimentare ei stau cu o zi înainte – instalează cortul și fac focul, cântă la chitară.

Doina: La noi, departamentul care a suferit mai multe schimbări – că așa de principiu sunt cam aceiași oameni – a fost cel de înscrieri. Practic, am „preluat” cumva conducerea acestui departament prin anul 2012, aproximativ, pentru că în 2009 și 2010 le aveam pe Cristina Manof și Viorica Puică – ele erau colege cu Dan. Și am apărut și eu cumva în echipă și le ajutam atunci, și la un moment dat au avut pur și simplu alte lucruri de făcut. Eu cu Viorica am stat împreună și am avut grijă de concurenți, de procesul de înregistrări etc. Într-un concurs, lucrurile, cel puțin la traseu, sunt destul de clare și în fiecare an știi că trebuie să marchezi cu banda așa. Ei, la înscrieri tot timpul trebuie să ne adaptăm cumva la vremurile actuale. La început aveam înregistrări manuale, pe hârtie, acum am ajuns să o avem și pe Anca la noi – care acum e în Cluj – programator, face baze de date, formularul este deja altfel, plata cu cardul este integrată online și așa mai departe. Partea asta s-a tehnologizat și încă mai sunt lucruri de îmbunătățit, oricum. Ăsta este un departamențel care tot timpul are nevoie de progrese. OK, cu 600 de oameni te mai descurci, cu o mie te mai descurci, dar deja la peste 2000 de oameni ai nevoie de ajutor și atunci întotdeauna pe partea asta cu suport rideri am avut nevoie de mai multă lume din organizare.

 

„Nomazii” chiar sunt nomazi

 

Voi sunteți toți din București?

Daniel: Nu. Anca, cea care a construit baza de date, s-a mutat în Cluj. Vio, care e tot timpul prezent, a emigrat în Olanda, dar se întoarce de fiecare dată special pentru concurs. Chiar și Florian, care se ocupă de fotografie, de Facebook, de porțiuni din site și de media a plecat în Anglia și acum se va întoarce iar pentru concurs. Ovidiu, care se ocupă de al doilea punct de alimentare, e la Cluj.

Voi. când ieșiți să vă plimbați, anunțați lumea? Dacă vrea cineva să vină.

Daniel: Sunt câteva ture comunicate. De exemplu, recunoașterea oficială de la Prima Evadare. Am mai făcut pentru diferite evenimente anunțate ieșiri de genul ăsta. Dar nu foarte des, nu putem să zicem că în fiecare lună organizăm o ieșire pentru toată lumea. Poate ar trebui să facem. La recunoaștere au fost și 400 de participanți.

Voi cât de mult mai bicicliți în timpul liber de plăcere?

Daniel: De aproape trei ori pe săptămână.

Doina: Minim, minim! (râde). Cel puțin eu, îmi propun cinci.

Daniel: În timpul verii, în weekend sunt concursurile. În timpul organizării Primei Evadări eu am un gol de antrenamente de vreo 2 luni când nu mai am timp de astfel de plăceri. La fel cu câteva saptamâni înainte de Transilvania Bike Trails Race sau MoonTime Bike.

Seara, ieșiți?

Doina: Da, cam după cinci și jumătate.

Să înțeleg că v-am răpit seara asta. Și prin București, pe unde vă plimbați cu bicicleta? Împreună sau fiecare pe treaba lui?

Daniel: Nu, e bine să fii în grup. Era și o istorisire de-a unui prieten din Canada care zicea că ei nu ies într-un grup mai mic de trei persoane, pentru că pot fi atacați de o pumă sau ceva animale sălbatice. La noi ești mai vizibil pe șosea și nu mai ești agresat de șoferi, în plus e o altă atmosferă într-o gașcă mai mare.

 

„Nomazii” se antrenează în afara Bucureștiului

 

Și pe unde vă duceți?

Daniel: Traseul meu preferat e tur de Snagov. Practic, în jurul pădurii Snagov. E și aer cât de cât curat, e mai puțin trafic. Ne strângem în Balotești și de acolo facem bucla asta. Sunt oameni care pleacă și din București cu bicicleta până la Snagov și înapoi, dar noi am găsit varianta asta care e mai drăguță și stai mai puțin pe DN1. Mi se pare mult mai sănătos să stai departe de particulele fine rezultate mai ales de la mașinile diesel. Dacă ai drumuri mai de țară, sunt mai puține mașini, mai puțină poluare. Poți să ai efectul invers. Dacă tu faci efort intens într-o atmosferă poluată, s-ar putea ca mișcarea să nu mai fie la fel de sănătoasă.

Prin București, în afara de acest traseu pe la Snagov, în ce alte locuri mai mergeți?

Doina: Parcul Tineretului. Ajungem și datorită traseului pe care l-am făcut pentru MoonTime Bike.

Daniel: Pentru biciclete sunt foarte multe trasee. În Parcul Tineretului – dacă vrei mai tehnic, sau prin pădurea Băneasa – asta, oarecum, prin București. Dar nu s-ar justifica să ieși cu bicicleta prin Herăstrău. Acolo, cel puțin vara, e foarte aglomerat. Să stai tot timpul să dai lumea la o parte, să accidentezi pe cineva. La fel și celelalalte parcuri, sunt destul de mici.

Doina: Cel mai bine e să ieși în afara Bucureștiului. Mai ales că sunt zone frumoase foarte aproape de București.

Daniel: Depinde și ce vrei să faci. Dacă vrei să mergi la birou, atunci ieși, dacă vrei să te antrenezi, e bine să te antrenezi într-un cadru mai spațios și cu un aer mai curat. Dacă vrei să te duci să iei pâine...

Doina: În zona de sud, Comana ar fi aproape. Eu am mai fost și pe acolo și, din păcate, se cam taie în continuare. Am văzut că se cam taie copaci la greu și în zona respectivă.

Daniel: Asta e o altă discuție.

Tu, Doina, mergi cu bicicleta la serviciu?

Doina: Am încercat o perioada. Momentan, nu. Pentru că nu am unde să parchez. Nu am ajuns încă la nivelul ăla, să avem un loc safe pentru biciclete. Se fură. Ăsta este tristul adevăr. S-ar putea, totuși, să rezolv chestia asta în curând.

Se fură în Pipera?

Doina: Da, se fură.

Și restul colegilor voștri?

Daniel: Unii merg cu bicicleta la muncă, unii nu. E opțiunea proprie și cred că depinde și de distanța la care stai. Era o chestie foarte mișto făcută în Franța, o campanie în care ți se recomanda, dacă stai mai puțin de 3-4 kilometri față de serviciu, să mergi pe jos, dacă stai în jur de 10 kilometri distanță de serviciu, să mergi cu bicicleta sau cu transportul în comun. La fel ai putea să faci și aici.

Și dacă nu ai nici duș la muncă!

Da, e dificil. Trebuie făcută și o infrastructură pentru asta.

 

„Nomazii” vor ca cicliștii să fie protejați în trafic

 

Chiar, cum vi se pare infrastructura pentru biciclete în București?

Daniel: Sunt foarte multe discuții. Ea există într-o formă incipientă. Mie mi s-ar fi părut mult mai natural să se modifice codul rutier sau să ai modificări în lege astfel încât ciclistul să fie protejat. Asta am experimentat și în Mallorca. Ieșeam mai mulți la antrenament, 20 de oameni, iar pe șosea erai respectat și protejat de legislația rutieră, pentru că erai luat în considerare ca un vehicul. Venea o mașină din spate, aștepta până putea să te depășească și te depășea simplu. Dar în momentul în care aveai această bandă de biciclete îngustă cât pentru o bicicletă pe partea dreaptă, toată lumea te claxona și tu erai obligat să stai acolo, se făcea un cârnat lung de 20-30 de cicliști și erai mult mai vulnerabil. La fel și aici. S-a dat legea asta cum că ar trebui să fii un singur ciclist, nu e permis să se stea câte doi sau trei. Pe când dacă ieși în pluton de 30 de inși pe DN1, e altceva. Oamenii ăștia dacă ar fi într-un șir de câte unul, ar fi mult mai vulnerabili și un risc mult mai ridicat decât dacă sunt toți grupați. Pentru că depășirea lor durează mai mult, ei trec foarte aproape, cineva poate să se dezechilibreze de la curentul de aer, să se acroșeze. Așa, dacă îi ai pe toți compacți, e ca și când ai avea un autobuz care merge încet sau o căruță.

Doina: Se merge mai repede ca o căruță.

Daniel: Da, viteza medie e undeva pe la vreo 40 kilometri la oră. Poate fi considerată o mașină lentă.

Dar banda de pe Calea Victoriei?

Daniel: Asta a fost proiectată chiar de un ciclist. Noi am fost cumva consultați în momentul proiectării ei și în timpul discuției am observat că a încercat să facă un lucru bun și înțelegea cum putea să fie folosită. Se discuta să fie pe stânga? Să fie pe dreapta? Să fie una de dus pe dreapta, una de întors pe stânga? Până la urmă eu zic că s-a ajuns la o soluție destul de bună. O să se vadă mai bine la vară când o să fie folosită.

Doina: E un lucru bun pentru că sunt aproape de trafic, iar șoferii îi văd că există.

Da, și e bine și că nu pot să intre efectiv pe banda bicicliștilor.

Daniel: E o problemă pe care o semnalasem și atunci, dar e greu de rezolvat – deszăpezirea ei. Probabil îți trebuie un utilaj special mai mic. Până la urmă, zăpadă în București avem vreo două săptămâni, nu durează mult. De-asta noi am avut un sezon continuu, puteai toată iarna să te antrenezi.

 

Daniel Sărdan: „Când câștigi, e locul trei, când pierzi, e locul doi”

 

Dar vouă v-ar plăcea să participați la concursurile voastre?

Daniel: Mie mi-ar plăcea foarte mult. Și de-asta mă duc la „Fără asfalt” care are un traseu cumva similar cu cel de la Prima Evadare.

Doina: Eu mă duc la TBT Race (n.r. – Transilvania Bike Trails Race) că într-un fel îmi permit, noi fiind două organizații care se ocupă de concursuri, eu...

Tu participi chiar dacă voi îl organizați?

Doina: Suntem două organizații: Nomad Merida Sport și Fundația ADEPT. Eu acolo ajut pe partea de înscrieri, dar am învățat fetele așa de bine ce trebuie să facă și la premiere, așa că într-un fel mi-am permis să particip și eu.

Daniel: În mod normal, din punctul meu de vedere, nu e foarte fair să participi la un concurs pe care îl faci tu, pe un traseu pe care îl concepi tu. Cumva ar trebui să ai grijă ca evenimentul să se desfășoare cât mai bine.

Doina: Aici era singurul concurs la care mi-am permis, pentru că am încercat să nu mă implic foarte tare. Dar aici nu am fost într-o poziție cheie.

Și ai câștigat?

Doina: Da, dar nu locul întâi (râde). Locul doi și locul trei.

Daniel: Când câștigi, e locul trei, când pierzi, e locul doi.

 

Doina Țiței: „Te transformă microbul ăsta de bicicletă”

 

Voi, cei din echipă, sunteți toți prieteni între voi, pe lângă pasiunea care vă unește?

Daniel: Da, suntem destul de apropiați. Am încercat să ne organizăm cumva profi, dar e importanta relația de prietenie. Există o doză de admirație pentru fiecare, pentru ce face fiecare.

Și unde mergeți voi în gașcă în oraș?

Doina: La Lente Praporgescu. În principiu ieșim iarna în localuri de genul ăsta sau la teatru. Vara, în schimb, clar muntele. Nu prea stăm indoor vara.

Puteți spune că bicicleta pentru voi e un adevărat stil de viață.

Daniel: E o experiență pe care poți să o clasifici așa. Cu bicicleta poți să vizitezi locuri sau să mergi în fiecare weekend la concursuri, poți sa te antrenezi sau să o folosești pentru utilitatea ei prin oraș. Dar asta cu stilul de viață sună a clișeu așa.

Păi da, este un clișeu.

Doina: Da, a devenit cumva. Dacă stau bine să mă gândesc și concediile cicliștilor și ale noastre sunt legate tot de bicicletă.

Asta voiam să zic, că pe voi vă unește bicicleta, așa că mă gândesc că viețile voastre personale se direcționează tot acolo, adică ar fi greu să fie în afara acestei arii pentru că atunci ați avea foarte puțin timp dedicat în afara ei.

Doina: Așa pusă problema, da.

Daniel: Eu încerc, deși nu prea îmi reușește, să nu îmi limitez viața doar la bicicletă.

Ce alte activități mai ai?

Daniel: Nu am zis că-mi mai reușesc alte activități (râde). Mai merg la schi, cu yahtul, la mare, trekking, caiac și iarna patinaj și schi fond când am timp. Bicicleta nu vreau să fie singura definiție a vieții mele că de multe ori mă simt sufocat și alternativele mă ajută să mă reîncarc. Dar în rest îmi place, mi se pare că e o chestie destul de complexă și te leagă de multe lucruri. Are o zonă de socializare puternică, are o zonă de interacțiune cu mediul pentru că se desfășoară în natură, ai o groază de informații și poți să crești și în zona de organizare, pentru că înveți lucruri, poți să crești și în zona fizică, de antrenament. Dacă vrei să te antrenezi să mergi la un anumit concurs, trebuie să ai o alimentație sănătoasă, să te culci la timp, să te documentezi.

Doina: Da, te transformă microbul ăsta de bicicletă. Oricum, suntem încântați că sunt din ce în ce mai mulți oameni pe bicicletă din toate categoriile posibile – de la copii de cinci ani până la oameni de 70 de ani care fac asta.

Daniel: Cred că cel mai important e ca în zona acestui sport să rămână oameni cumva de valoare, cu o anumită verticalitate, să nu putrezească printr-o sportivitate agresivă și grobiană. Majoritatea oamenilor care au ajuns în ciclism au avut viziunea asta a sportului nou, a sportului venit din afară și sunt destul de deschiși, cumva peste nivelul ăla de gândire tipic românească că „a, n-ai bani de mașină, ți-ai luat bicicletă”. Oamenii au văzut că ăsta e un mijloc prin care pot să se schimbe, să își îmbunătățească viața, să fie mai sănătoși, să ajungă mai repede sau să își petreacă timpul cu oameni interesați.

Voi vă referiți la ciclism practicat la un nivel avansat?

Daniel: Nu mă refeream la un ciclism porfesionist, mă refeream la oamenii care folosesc bicicleta, că ei sunt cumva niște oameni deschiși la minte. Sunt niște oameni care au putut să înțeleagă bicicleta și sensul ei fără să rămână în aceste șabloane rigide românești folosite de majoritatea. Din cauza asta există tensiunea aia între șoferi și cicliști pentru că tot timpul cicliștii au fost „a, ia uite-l și p-ăsta!”. Au părut niște oameni care îți violează spațiul tău de șofer cum că nu poți să împarți drumul cu un ciclist. Drumul mulți îl văd făcut pentru mașini și atât. Și prezența cicliștilor în oraș schimbă și orașul, îl umanizează. La început chiar ne gândisem care ar putea să fie efectele Primei Evadări pe lângă promovarea mersului în natură cu bicicleta. Dacă ai putea să măsori impactul asupra orașului al cicliștilor, orașul arată mult mai frumos atunci când vezi pietoni pe stradă, cicliști pe stradă, vezi omul direct, nu vezi doar niște cutii de metal care se deplasează, intră într-o parcare, apoi într-un bloc și aia e. Te uiți în ochii oamenilor, interacționezi cu ei, e altfel.

Cu motocicliștii cum vă înțelegeți? Cum se înțelege motocicleta cu bicicleta pe șosea?

Daniel: Ne salutăm și comunitățile interacționează benefic, momentan. A fost un eveniment „Pe două roți”, între cicliști și motocicliști, nu știu cum a ieșit, dar știu, de exemplu, că motocicliștii au venit la Prima Evadare și au susținut diferite puncte de trecere. De multe ori oamenii din zona asta migrează de la motociclete la biciclete și invers. Avem câteva exemple chiar în echipă.

Free Riders parcă.

Daniel: Da, da. Mai poți să ai și momente din astea dubioase – tu te concentrezi asupra traseului tău, a efortului pe care îl depui, ești la limită și dintr-o dată auzi un zgomot puternic de motor accelerat intenționat. Ce să faci, sunt oameni din ăștia mai teribiliști.

Doina: Și cicliști sunt așa câte o dată.

Daniel: Nu, nu, cicliștii nu sunt (râde)!

Doina: A da, da, așa e, cicliștii sunt toți foarte buni (râde)!

 

 

Comentarii