X

„N-aș putea trăi diferit. În altă parte”

14 Oct 2015 | scris de Sebastian Culea | București
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: Cristi Preda
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu
  • „N-aș putea trăi diferit. În altă parte”
    Foto: arhiva personală a Oanei Dușmănescu

4,67 rating / 21 voturi
Review Merg.In
Jurnalist, scriitor, traducător, blogger, mamă. Oana Dușmănescu s-a născut și a crescut în București. Vorbește cu drag despre copilăria din Dorobanți, despre carieră, despre oameni, despre adolescența în București la ciocnirea dintre ere și despre „Urechile pisicii Olga”. N-ar da Bucureștiul decât pentru o Londră decupată de pe hartă și trântită-n Caraibe, toate amintirile-i sunt clădite și sudate-n Capitală. Neliniștea de pe străzi o liniștește și declară dragoste eternă acestui oraș.

De unde începi?
Sunt născută undeva pe la Piața Galați. Mă rog, actuală Gemeni. În țigănie. Din acest motiv nu aveam voie să ies să mă joc cu copiii. Oricât de rasist și de ciudat ar suna asta acum. Mă jucam în curte. Aveam un corcoduș în fața casei, iar în spate grădină. O grădină minunată, cu pavilion, în care, din păcate, nu pătrundea aproape nimeni.

Ai tăi ce făceau?
Tatăl meu era consilier juridic la UCECOM. Mama, contabilă în același loc. Tata lucra foarte mult pentru pensii, plictistor.

În ce an te-ai născut?
În 1976.

Cu un an înaintea cutremurului.
Da, am prins cutremurul și da, sunt bătrînă, am venit înaintea lui. N-am amintiri, evident. Mi-au povestit ai mei. Era seară, fusesem pusă-n pătuț și am fost scoasă urgent ca să nu se prăbușească clădirea pe mine.

Și s-a prăbușit ceva?
Nu, nu. În zona noastră nu s-a prăbușit nimic.

Școala tot prin zonă ai făcut-o?
Nu, am făcut-o la fițe, lângă Liceul „Caragiale”, la nr. 45, unde ne-am și mutat când am împlinit șapte ani. Ne-am mutat în zonă.

Casă, bloc?
Acolo stăteam la bloc. Se terminase perioada cu casă a vieții mele. Am copilărit în zona străzilor cu nume de orașe și de țări. Celebrele Washington, Brazilia, Tokio.

Pentru un copil e distractiv.
Pe strada Paris e un monument. Încă e. Rondul cu vulturi. Unde stăteam serile cu orele. Sute de ore cred că mi-am petrecut acolo. Pentru că pe vremea aia trecea câte o mașină pe oră, aveam un joc cu prietenele mele. „Următorul care trece va fi soțul tău!”. Și apărea un burtos, într-o Dacia 1300. Deși stăteam mai aproape de Floreasca, n-am copilărit acolo. Toți prietenii și colegii de școală trăiau în Dorobanți și acolo mi-am petrecut copilăria.

Doar acolo?
Și-n curtea Liceului „Caragiale”, pe care l-am și terminat mai târziu. Porțile erau deschise tot timpul, nu ca acum. Jucam baschet seara sau mai făceam cine știe ce.

În '89 aveai...

14 ani.

Cum era Bucureștiul unui copil în anii '80?
Aș minți să spun că pentru noi copilăria a fost nasoală. Nu, nu a fost. Doar că trebuia să o creezi. Să folosești țevile cu cornete mai mult, să folosești creta ca să desenezi șotronul, să stai prin vecini, pe la prieteni. Vacanțele erau afară.

Prieteni imaginari aveai?

Da, da. Aveam un vițel, fără nume, dar era fratele meu și-l plimbam peste tot de mână. Într-o zi n-a mai apărut. Fii-mea are mai mulți, de exemplu. Eu am avut doar unul.

Revoluția. Unde ai prins-o?
Asta-mi aduc foarte bine aminte. Eram la prietena mea, Alina, care stătea la trei străzi distanță. M-a sunat mama pe fix. „Mișcă-te dracului acasă mai repede!”, îmi spunea de obicei. Atunci a fost invers. „Rămâi acolo până îți zic eu să te-ntorci acasă!”. Chit că erau doar trei străzi de parcurs.

În ce zi se-ntâmpla asta?
Era 16 decembrie. Încă la București nu era nimic, dar veniseră vești de la Timișoara. M-am întors acasă în seara aia. E un ghem și o învolburare totală amintirea. Țin minte că, la revoluția implicită, pe mine și pe prietenii mei ne-au băgat într-un singur apartament. „Stați împreună cât vreți de sărbătorile astea, facem cozonaci, sarmale, dar nu ieșiți afară”. Au avut dreptate. La un moment dat jucam Monopoly, pe jos, și a început să se tragă. În zona aia s-a tras foarte mult. Și n-o să uit niciodată cum erau trasoarele roșii prin fața geamului în ambele sensuri. Le vedeam eu mai multe, mai luminoase sau mai mari, dar mi se părea că e ca la o nuntă cu artificii.

În casă frică, panică?
Frică, panică, te-nvăța cum să stai pe lângă geamuri, ca la armată. Dar, uite, că acum nu mai știu să-ți spun cât a durat chestia asta. Dacă a durat o zi, două, trei. Efectiv nu mai țin minte. Știu că s-au mai liniștit lucrurile și tata s-a dus cu un cozonac la soldații de la televiziune. L-au pus să guste, credeau că e otrăvit. Toată lumea era terorist pe vremea aia.

Erați destul de mari, ce-nțelegeați din evenimente?
Nimic. Știam că a căzut Ceaușescu, moment în care mi s-a făcut milă de moșulețul de la televizor cu basca aia pe cap, dându-se jos din elicopter. De ea nu prea mi-a fost milă, doar de el. Știu că la scenele cu execuția n-am putut să mă uit.

Ce făceați?
Stăteam grupați în fața televizorului. Urmăream ce se mai întîmpla. „Uite-i pe Iliescu, Petre Roman”. Era un prezentator, am mai văzut un interviu cu el de curând, Cornelius Roșianu. Îmi plăcea de el foarte mult, avea foarte multă autoritate și vorbea convingător.

Cum s-a schimbat orașul după '90?
Cartierul în care stăteam atunci are și acum urme de gloanțe. Sunt vile întregi care nu au fost refăcute. Nu știu exact povestea. Orașul s-a schimbat foarte mult, dar nu de la o lună la alta. Ci de la o zi la alta. Mi se părea că prinde culoare. Dacă a lipsit ceva din copilăria mea în oraș, asta ar fi, culoarea. Nu existau panouri publicitare, afișe pentru concerte, nu existau mașini parcate pe trotuar, nu exista nimic din ce vedem acum.

Care era reacția oamenilor?
Era un entuziasm, îl îmbrățișam. Cum să nu-ți placă? Voiam să ieșim din ce în ce mai mult. Dar abia pe la 18 ani au apărut primele cârciumi ca lumea, nu „Studio Martin” și mai știu eu ce. În facultate s-a dat drumul la distracție.

Cum?
Explozia de cârciumi a început undeva prin facultate. Cu „Lăptăria lui Enache”, dacă chiar vrei un reper, unde ne-am mâncat zilele. Și în „Club A”, că era vizavi de facultate. Erau piese de teatru live, beai o bere, cum se-ntâmplă și acum. Dar acum se-ntâmplă în mai multe locuri. Acolo a debutat hipstăreala.

În liceu?

În liceu se bea la mine acasă. Ușa era deschisă în permanență. Era o idee foarte bună, instituită de părinți. Nu prea aveai din ce să alegi. Noi oricum eram obișnuiți fără prea mulți bani de buzunar.

Păi, copii de Dorobanți și n-aveați bani?
Nu era firesc să ai bani de buzunar. Nefiind nimic înainte de făcut, n-aveai de ce să-i dai copilului bani. Ce să facă plodul? Să-și ia creveți de la aprozar? Rămăseseră încă pe ideea asta. Fără bănuți.

Ești fumăcioasă. Cum te-ai apucat de fumat?
În curtea liceului, clasa a 9-a, înaintea vacanței de vară. A venit un coleg mai mare cu un pachet Camel și ne-a servit pe toți. N-am vrut să refuz, mi-a fost rușine, și de atunci am început să fumez. În curtea liceului se-ntâmplau foarte multe, acum nu mai e cazul. Și-mi pare rău de lucrul ăsta. Liceele sunt închisori, sunt închise, păzite. Noi mergeam acolo și făceam sport gratis, de exemplu.

La ce facultate te-ai dus?
La Școala Superioară de Jurnalistică.

Cum ți-ai dat seama că asta vrei să faci?
Voiam să dau la Drept, era hip!, la modă. Din cauza asta în generația mea sunt foarte mulți avocați „neîmpliniți”. Dar în a 11-a parcă am luat decizia. Mi-am dat seama că nu pot să-nvăț istoria. Și-n clasa a 12-a m-am îndrăgostit de un băiat care juca baschet în echipa liceului și mi-am dat seama că vreau să fac presă sportivă (râde).

Cum ai ajuns în presă?

M-am dus la ușa ziarului „Sportul românesc”, la Ovidiu Ioanițoaia. Erau mulți care lucrează și acum. Tolo, Geambașu, Lumi Paul. Ioanițoaia m-a dat pe mâna Doinei Stănescu, era la extrafotbal atunci. M-a întrebat ce sporturi îmi plac și am zis de baschet. M-a pus să mă ocup de baschet.

Tolontan tânăr. Cum era? Că lumea are o anumită concepție. Cei de la „Times New Roman” glumesc pe seama faptului că nu zâmbește niciodată.
Eu eram la extrafotbal, la un alt etaj, în clădirea „Universul”, cu departamentul de fotbal internațional. Tolo era la intern, nu prea ne întâlneam. Ei erau la etajul 4. Foarte rar ajungeam să comunicăm. Dar era altfel, nu știu să spun de ce. Pe vremea aia nu trimitea pe nimeni la închisoare (râde). Bine, nu se gândea nimeni că presa sportivă ar putea avea o astfel de putere. Lumea își vedea de sport.

Care era viața la ziar?
Eram tone, la extrafotbal eram 13 inși și nu ne călcam pe picioare. Interesul se-nvârtea în jurul lucrurilor mici. Te duceai la ligile secunde, de la un meci de baschet te-ntorceai doar cu scorul. Aveam om trimis care venea cu scorul. Și aveai o casetuță în ziar pe care scria Colaborator Oana Dușmănescu. Și te simțeai foarte bine în momentul ăla.

Ai păstrat ziare?

Eu nu, dar cred că Lumi Paul sigur a păstrat și pentru mine. M-am tot mutat prin București, le-am pierdut. Nu sunt așa de atașată de hârtia în sine.

Cât ai lucrat acolo?
Păi mai tot timpul. „Sportul românesc”, „ProSport”, „Gazeta Sporturilor”, aceeași echipă. Am plecat în 1996 și m-am întors în 2000. Lucrurile se schimbaseră în patru ani atât de mult încât mi-a venit să fug. Când m-am întors la gașca veche, lucrurile se schimbaseră, lucrurile se transformaseră în ceva ultraprofesionist. Trebuia să stai mai mult, să scrii mai bine. Tolo era deja redactor-șef. Și concurența era mai mare între noi.

Cel mai frumos interviu? Atenție, realizat în București.
Cred că atunci când am provocat-o pe Ana Maria Brânză să intre pe planșă cu mine. La sala Floreasca după ce a luat medalia de argint la Beijing. Am simțit interviul ca pe o descătușare a ei. A curs frumos.

Un meci de fotbal văzut în București. Unul special.
Nu știu dacă special, dar mi-a rămas în minte dintr-un anumit motiv. FC Național - FC Argeș, meci la care am murit de frig. Pe Cotroceni se juca, era foarte frig, un ger de crăpau pietrele, iar eu trebuia să mă duc după meci la o lansare de album. Mă îmbrăcasem în pantofi cu toc și haină de blană. Am înghețat.

Prima deplasare în țară pentru ziar?
Cu Mirela Neag, în cazul „Piatra Arsă”, anul 2000, toamna. Făceam o anchetă. O zăpadă de cinci metri la cabană, nu se vedea unde e drum, unde e prăpastie. M-a mușcat și un câine, a fost o nebunie.

La Olimpiadă ai ajuns?
Da. La Olimpiada de Iarnă de la Torino, în 2006. M-am dus singură, am stat o săptămână din două. A fost o experiență mișto, pentru că am avut ocazia să-i cunosc pe sportivii de la disciplinele de iarnă, pe care oamenii nu-i întâlnesc foarte des, pentru că n-au fost performanțe.

Redacția s-a tot mutat prin București de când ai venit tu.

Universul, Luterană, Ferdinand, Băneasa, Dionisie Lupu și acum pe bulevardul Dacia. Da, am avut șase locuri de muncă în același colectiv.

Ai scris o carte, „Urechile pisicii Olga”.
Da, e o carte dedicată femeilor. Dacă vrei să faci cadou unei gagici, îți dau una. Am scris-o în 2007 și a fost publicată în 2010.

Pe fetița ta o cheamă Olga, are vreo legătură?
Mă, cred că-mi place mie numele ăsta. Nu știam că o să am un copil, c-o să-l cheme Olga, n-aveam planuri de genul ăsta.

Despre ce era vorba-n carte?
E vorba despre o pisică naivă, cuminte...

Vorbește?
Da, da. Vorbește.

Așa...
Da, o pisică își lasă stăpâna și pleacă în lume în căutare de sensuri. Fuge de acasă, se duce în lume, se gândește dacă să revină la mâncare și căldură. Un capitol e monolog, în celălalt face chestii. Nu e o capodoperă. Se tot fâțâie, iar la sfârșit...

Moare.
Nu, nu moare. Nici nu știam ce să fac cu ea. S-o întorc acasă, să n-o întorc acasă. Am lăsat-o pe undeva pe la mijloc.

Oana Dușmănescu e pisica? Are legătură?
Da, are legătură. Eu sunt în mare parte. E o sumă a prietenilor de la momentul respectiv.

Și ești și tu lăsată undeva la mijloc?
Nu, am depășit-o mult, săraca, dar ea e doar o pisică. Ea era naivă. Eu aș vrea să fiu, dar nu sunt. A fost o experiență mișto pe care nu cred că o s-o mai repet.

De ce?
Atunci era o perioadă fly high așa. N-aveam copil, nu mă simțeam legată de nimic în mod special. Puteam să stau nopțile s-o scriu.

Ai copil, care-i mersul? Ce s-a schimbat?

De când s-a născut copilul meu, parcă am primit un pumn în gură. De când a început școala, l-am primit și pe al doilea. Tot timpul trăiesc cu frica și cu senzația că nu mă ridic la nivelul de a fi mamă. Să imprimi chestii bune asupra copilului, să nu se simtă neiubit. Cam ăsta ar fi scopul.

E greu?

Nu pot să zic neapărat că e greu. Că îmi place. Eu mă pun la mintea oricărui copil.

Ai vrea să-ți calce pe urme?
Nu. Aș vrea să aibă weekend-urile libere.

Te-a măcinat asta?
Da, m-au măcinat weekend-urile în care tovarășii se duceau la grătar sau la mare, iar eu stăteam în redacție. Nu numai că trebuia, dar nasol era că-mi plăcea să stau. Aveam sufletul sfâșiat de două lucruri pe care le-aș fi făcut cu aceeași bucurie. Din 2008, de când m-am întors la „Gazetă”, iar!, am început să am grijă de weekend-urile mele.

Unde te duci cu copilul în București?
În primul rând, mie mi se pare un oraș minunat. Și n-o zic doar așa! Nu m-aș muta niciodată, n-aș putea locui în altă parte. Și e un loc bun în care să-ți crești copilul. Îmi plac gălăgia, viața de noapte, agitația. Cel mai mult îmi place să mă plimb pe Calea Moșilor, preferabil la oră de vârf. Îmi place să merg la Muzeul Satului. Nu se-nghesuie lumea, sunt și evenimente culturale adiacente.

Vine englezul și te-ntreabă ce să facă în București.
I-aș spune să nu se-ndrepte către periferie, lucrurile frumoase se-ntâmplă-n centru. I-aș spune că verile sunt călduroase și că poți sta la bere fără să te plouă-n cap.

E scump Bucureștiul?
E scumpuț. Ieftin clar nu e. Dar și-a căpătat dreptul ăsta. S-au deschis restaurante mișto, grădini mișto, muzica e mișto. Mi se pare că s-au ridicat standardele pe drept.

N-ai putea trăi la țară?
Ce ai, mă? Nici la munte nu rezist mai mult de două zile.

Acum lucrezi de acasă.
Acum sunt freelancer, lucrez de acasă, da. Nu regret. Poate doar socializarea. Discuțiile cu colegii.

Ești și traducător?
Traducător am ajuns datorită Virginiei Costeschi, pentru care am făcut recenzii de carte. Când a ajuns la Editura TREI m-a chemat pentru traduceri. Îmi place enorm să traduc din engleză, să traduc literar, să nu le dezbrac de sensuri. Să nu respect litera, ci spiritul.

Ultima carte tradusă.
Grey...

Pornache?
Da.

Păi, la un moment dat traduceai cărți pentru copii.
Păi, așa fac. Una pentru adulți, una pentru copii. Nu te plictisești.

Asta traduci. Ce citești?

Îmi plac autorii contemporani cu noi.

Români?
N-am găsit încă un român care să-mi placă foarte mult. De curând am citit romanul „Malad” al lui Alexandru Voicescu. Mi-a plăcut.

Ai avut vreun coleg în presă pe care l-ai simțit mai mult scriitor decât jurnalist?
Nu știu, o tonă.

Dar un coleg să zici „Da, bă, astă-i jurnalist!”?
Aș nedreptăți o redacție întreagă dacă ar fi să aleg pe cineva. N-am cum. Aș uita pe cineva. Toți colegii mei de la „Gazeta Sporturilor” asta sunt. Sunt jurnaliști.

Anchete, sporturi sau editoriale?
Nu anchete. Asta sigur nu.

De ce?
N-am răutatea aia, nu știu. N-am capacitatea de a pătrunde în zona aia neagră a lucrurilor. Era să-mi iau o bătaie prin Valea Jiului când făceam o investigație pe niște cluburi de șah. Cluburi fictive, care nu existau. În fine, am scăpat. Nu eram pe terenul meu, nu sunt cel mai bun 007.

Zi-mi ceva despre București. Să terminăm frumos.
E un loc pe care nu l-aș părăsi niciodată. Dacă muți Londra la căldură, mă mai gândesc. Orașul ăsta-mi oferă foarte multe lucruri. Mama e aici, copilul e aici, prietenii sunt aici. Nu aș lăsa în spate un loc cu atâția oameni în el. E greu să te desprinzi și n-are sens.

Comentarii