X

Cristian Mavrodin și „oina de calitate”

16 Aug 2017 | scris de A.R.J.S.T. | București
  • Cristian Mavrodin și „oina de calitate”

4,67 rating / 6 voturi
Review Merg.In

Cristian Mavrodin are 26 de ani și este profesor de Educație Fizică la Școala Gimnazială nr. 1 „Curcani”, din județul Călărași. Încă din copilărie a practicat oina, pe când se afla în gimnaziu, la școala nr. 1 din Oltenița, județul Călărași. Astăzi, în urma unor mari eforturi susținute de pasiune, ne vorbește ca antrenor al echipei C. S. Curcani.

 

De ce tocmai oina?

Am ales oina deoarece este un sport nobil și chiar sportul nostru național. Am practicat și fotbalul la nivel profesionist, dar din păcate, datorită unei accidentări la genunchi a trebuit să renunț la acest sport.

Cum ați ajuns să antrenați această echipă?

Am ajuns să antrenez această echipă în 2012, când am preluat funcția de profesor în comuna Curcani. Cineva din conducerea clubului mi-a propus să reînviem oina în localitate. Și am acceptat imediat fără să stau pe gânduri.

Povestiți-mi despre echipa pe care o antrenați.

Clubul nostru este în primul rând foarte bine structurat. Avem trei grupe de juniori în circuitul masculin şi trei grupe de juniori în circuitul feminin. De curând, am participat la cupa satelor seniori masculin cu jucători tineri din propria pepinieră, unde ne-am descurcat onorabil, fiind învinşi la limită în sferturile de finală de către câştigătoarea cupei. Punctele tari ale echipei noastre sunt forța grupului şi spiritul de sacrificiu. La Curcani, în cadrul clubului, suntem ca o familie - ne ajutăm, râdem împreună, suferim împreună, dar împreună trecem peste toate. Motto-ul nostru este:  

 

„Oina de calitate

În trecere peste ani,

Asta vrea să arate

Echipa din Curcani!”

Cum decurge un antrenament dinainte de meci?

La ultimul andrenament dinainte de meci, mă interesez în primul rând de starea de sănătate a jucătorilor mei, apoi lucrăm mai mult tactic, ca fiecare jucător să ştie ce are de făcut în teren. Urmărim anumite trasee de joc, diferite poziţionări în teren cu care putem surprinde adversarii,iar la final avem analiză antrenamentului şi purtăm discuţii constructive.

Povestiți-mi despre un moment în care ați influențat în bine parcursul unui jucător.

A fost un moment dificil acum doi ani când am pierdut la faza judeţeană a Olimpiadei Gimnaziilor. Unul dintre jucători a vrut să renunţe la oină, având şi o situaţie grea în familie. Atunci am intervenit, l-am încurajat şi i-am zis că o să treacă peste toate problemele, ajutându-l astfel să se descopere pe el însuşi. El a revenit în scurt timp în echipă, iar evoluţiile sale au fost din ce în ce mai bune. Acum este unul dintre jucătorii exponenţiali ai echipei noastre.

Care e cea mai mare satisfacție în a fi antrenor de oină?

Cea mai mare satisfacţie în a fi antrenor de oină este cea de a forma şi a menţine o echipă competitivă şi omogenă care să se bată mereu pentru primele locuri. De asemenea, o mare satisfacţie este când îţi vezi echipa crescând de la meci la meci şi adunând trofeu după trofeu.

Spuneți-mi ceva despre oină ce probabil nici eu și nici cititorii noștri nu știm.

După câştigarea titlului naţional, în 1957 la Timişoara, echipa din Curcani a fost recompensată cu o masă festivă la sediul CAP-ului din comună unde au fost sacrificaţi mai mulţi berbecuti şi godaci. Masa era „stropită” din belşug cu vin depozitat la subsolul clădirii, denumit sugestiv „Groapa Dulce”. Pe lângă acestea, proaspeţii campioni au fost recompensaţi și cu o excursie la Bucureşti, fiind însoţiţi de secretarul de partid - Mavrodin Constantin, bunicul meu. Bineînţeles că nu aveau să se reculeagă la vreun lăcaş de cult, ci au ajuns la „Moși”, un spaţiu de recreere şi distracţie. Proaspeţii campioni, puşi pe şotii, au fost atraşi de strigătele unui întreprinzător, care îndemna trecătorii să doboare din trei încercări o piramidă de cutii. Premiul consta într-o sticlă de şampanie. Văzând că are de a face cu oameni simpli, de la ţară, comerciantul se freca pe mâini, gesticulând în fel şi chip pentru a-i atrage pe cei ce păreau victime sigure:

„Poftiţi, oameni buni, încercaţi-vă norocul! Adineauri am dat câteva sticle de şampanie, m-am nenorocit, ce mai!”

„Şi vrei să-ţi scoţi pârleală cu noi, nu?” zise unul hâtru.

„A, nuuu, dar puteţi să încercaţi, pentru numai 5 lei”.

„Da, dar noi suntem țărani, domnule. Putem să aruncam c-o minge de-a noastră?”, zise un „micuţ” de doi metri, ce scoase din căușul palmei o minge de oină nou-nouță, de care nu se despărțea nici în somn.

„Da, sigur”, zise afaceristul, care nici nu știa ce-l aşteaptă.

Zdrahonul luă mingea de oină ca pe un bibelou și se dădu vreo doi metri mai în spate decât era prevazut. Cu o aruncare sigură doborî din prima încercarecutiile așezate minuțios.

„Uraaaa! Scoate şampania şi aşază cutiile din nou!”

Vrând, nevrând, negustorul se conformă.

„Uraaaa, uraaaa”, se auzeau strigătele de bucurie ale oiniștilor după fiecare reușită, atragând mulțimea care s-a strâns ca la spectacol. Așa l-au făcut pe bietul om, care credea că i-a pus Dumnezeu mâna în cap, să-și blesteme zilele. Disperat, comerciantul se apropie de bunicul meu, întrebându-l:

„Măi nene, te văd om serios, ce sunt bre`, ăştia? Că mă lasă sărac lipit.”

„Ha, ha, ha, păi, ăştia sunt campionii României la oină!”, rosti bunicul cu mândrie.             

„Măi omule, mai ia o sticlă de la mine şi plecaţi că m-aţi nenorocit!”

„Hm, bine, bine! Băieţi, hai să mergem, că ne mai aşteaptă o „repriză” acasă.

Şi aşa s-a încheiat periplul echipei campioane la „Moşi”.

 

Acest material este publicat în cadrul proiectului „Educație prin sporturi și jocuri tradiționale”, derulat de către Asociația Română a Jocurilor și Sporturilor Tradiționale, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Comentarii