X

„Bucureştiul are miros de şaormerie amestecat cu eşapament”

07 Oct 2015 | scris de Aura Clara Marinescu | București
  • „Bucureştiul are miros de şaormerie amestecat cu eşapament”
    Matei Budeş / Foto: Asociaţia Vira

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In
Vine un tânăr din Bârlad - Matei Budeş - la Bucureşti şi ne spune cum arată oraşul, unde suferă, unde se bucură. Îl credem şi îl urmărim în continuare. Mai ales că ne spune că intersecţia de la Răzoare nu mai e ca pe vremuri, când coborai din mijloacele de transport în comun, trăgeai o sudalmă şi o luai pe jos. Nici ghetourile, zice el, nu mai sunt la fel, s-au schimbat în bine. La fel şi oamenii, sunt la fel de necăjiţi unii şi înşelători alţii. O experienţă trăită de Matei Budeş în spatele camerei de luat vederi. Matei a regizat primele două episoade din seria Housing Stories (Locuirea în Blocurile Comuniste şi Locuirea în zone de tip ghetou), filme ce au fost  proiectate deja la Manasia Hub. Merg.in a fost acolo de fiecare dată. 
Matei Budeş s-a născut la Bârlad în 1986 şi este absolvent al Facultății de Fizică, Universitatea București. Se înscrie la Aristoteles Workshop din pasiune pentru film și din dorința de a susține cinematografic mesaje sociale. Scurtmetrajul documentar „Toamnă românească”, despre protestele pentru Roșia Montană, a fost proiectat la One World România 2014. Înființează Asociația Vira și Vira Films în 2006 pentru a-și susține proiectele, dar și pentru a organiza ateliere de documentare pentru liceeni și activități de educație cinematografică. Înainte de a pleca la Varşovia cu o bursă de studiu în antropologie vizuală a stat de vorbă cu noi. 

Cum ai ajuns în Bucureşti?
M-am născut în Bârlad. Am ajuns în Bucureşti ca student, am făcut Fizică. 

Şi până la regizor?
S-a întâmplat treptat. Când eram în facultate, mergeam în tot felul de locuri unde se organizau diverse evenimente, mai ales la MNAC (Muzeul Naţional de Artă Contemporană). În perioada respectivă MNAC organiza la terasă tot felul de proiecţii de filme interesante. Mă preocupa de ceva timp cinemaul. Mă uitam la filme de Kurosawa, de Fellini şi îmi plăceau. Spuneau ceva, erau total opuse faţă de ce vedeam eu la televizor sau acasă la Bârlad. Şi am văzut aici filmul „Asta e” al lui Thomas Ciulei, care m-a fermecat cu totul, şi am zis că trebuie să fac şi eu asta. N-aveam cu ce însă. Mi-am luat o cameră. A fost destul de complicat, pentru că nu ştiam nimic despre camere şi despre filmat. Am mers din greşeală în greşeală, ca să zic aşa. Din pasiunea pentru film documentar am ajuns la tot felul de filmări în zona Vasluiului, cu căutări etnografice. Am mers prin sate, am adunat tot felul de înregistrări şi am avut un prim film în 2009, primit la festivaluri de profil din Slovenia, Elveţia, Rusia, Serbia. Şi mi-a deschis apetitul pentru festival. Am terminat Fizica, am lucrat în cercetare o perioadă. Dar era un moment în care trebuia să aleg între a lucra într-un laborator din străinătate, pentru că la noi era mai greu, sau a rămâne aici şi a face film. Şi am preferat să rămân aici, chiar dacă era mai greu, pentru că nu ştiam pe nimeni. 

Unde locuieşti?
Stau la Armenească, într-un bloc interbelic, un apartament cu patru camere, cu plafon înalt şi cu uşi secrete. Am mai stat în peste 20 de locuri. Prima dată am locuit în cămin, la Măgurele, dar am plecat rapid, apoi am fost în Drumul Taberei, la Favorit. Mi-a plăcut acolo. Apoi în Sălăjan, Brezoianu, Militari, iar Drumul Taberei, Iancului. 

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti?
Dacă ar fi să mă stabilesc, ar fi într-un loc cu verdeaţă. Nu suport căldura, aerul condiţionat. Îmi place să fie relativ răcoros. Nu am mari pretenţii. Pentru că sunt biciclist, aş vrea ca locuinţa să fie până la etajul patru. Ar fi ideal. Mi-ar fi plăcut una la curte, probabil că o să am una la bătrâneţe. Ca un vis burghez. Dar nu e o chestie stringentă. 

Ce locuri din Bucureşti îţi plac cel mai mult?
Tot oraşul îmi place. Am fost în Tirana, Paris, Viena, am văzut şi latura aia, şi latura aia. Mi se pare că suntem un amalgam, pe fractura dintre Est şi Vest. Câteva locuri... dincolo de centru şi parcuri. Mi-a plăcut mult Cotroceniul, mult timp mă plimbam acolo des, încă mă mai duc, zona din spatele Operei – Plevnei, Berzei - , Vatra Luminoasă şi Coravu, zona de la Muncii, zona din spatele Oborului, cartierul Armenesc, cartierul Evreiesc. În general, zonele care au istorie şi care au o poveste de spus, chiar dacă peste ele vin straturile astea de istorie modernă. 

Cu bicicleta mergi?
Peste tot. Fac asta de cinci ani aici. Vezi totul cu alţi ochi. E o plăcere. Am făcut toată periferia oraşului, explorând de plăcere ca să văd cum arată. Am mers în toată zona Ilfovului. Într-o zi mă plimb din Băneasa până în Apărătorii Patriei. 

Ai de gând să rămâi în Bucureşti?
Da, iau în considerare chestia asta. Nu ştiu încă. Am vrut să cumpăr un apartament, apoi m-am răzgândit. Urmează să văd. O să plec în Polonia un an, am o bursă de studii pe Antropologie Vizuală. 

Te gândeşti să mai faci un documentar despre Bucureşti?
Am fost odată pasionat de biserica de la Amzei, care era în renovare. Mă fascina cum lucrează muncitorii, munca în sensul de mecanică, de forţă, de sunete. Era un univers întreg acolo. Aş fi făcut ceva pur observaţional, doar din sunete şi mişcări, din microgesturi, cu câteva mărturii poate, nimic tezist. 

Ce miros are Bucureştiul?
Bucureştiul, ca să zic aşa, poetic, are mirosul şaormeriei amestecat cu mirosul eşapamentului, poate cel mai pregnant miros. Mai e mirosul asfaltului de după ploaie, unul special, mirosul teilor când înfloresc. 

Dar muzica Bucureştiului?
E în continuă schimbare, un amestec de motoare, de claxoane, de oameni, de paşi, de tocuri. Dar asta în zonele aglomerate. Dacă mergi în zonele cu case, mai retrase, mai ales în weekend, eşti undeva la ţară sau în pădure. 

Cum e cartierul Armenesc? Legat de personajul din „Ghetourile” care spune că nu relaţionează cu colocatarii, tu ţi-ai făcut prieteni printre vecini?
E fascinant. Spiritul comunitar e dezvoltat. Chiar ne ştim, chiar vorbim. Stau chiar pe Armenească. E frumoasă, îmi place acolo. Mă ştiu cu vecinii din bloc, de vizavi. Oamenii sunt prietenoşi, e un anumit tip de educaţie care s-a păstrat. 

Sunt mai multe lumi în Bucureşti...
Da, categoric. A... şi legat de Ferentari, că trebuie ajutaţi, că sunt cazuri sociale. Sunt foarte multe nuanţe aici. Ferentariul s-a schimbat foarte mult. Ce vedem noi acum în filmele despre şi cu Ferentari, e un cartier foarte studiat... dar se schimbă. Oamenii încă trăiesc greu, dar lucrurile se schimbă. 

Pe de altă parte, Drumul Taberei în care ai trăit s-a schimbat?
Da, şi în rău. Au tăiat copacii şi e şantierul ăsta permanent cu metroul – e foarte dificil. Era un cartier dormitor, unul plăcut. Încă mai e, nu pot să zic. Mai e plăcut că, deşi are multe maşini, spre deosebire de Berceni sau Iancului, nu e sufocat de maşini, nu vin pe trotuar, e cât de cât rezonabil. Să-ţi zic ceva: ghetoul şi mizeria, sărăcia nu sunt ameninţări reale, sunt rămăşiţe din anii 80-90. S-au mai schimbat lucrurile. La Răzoare, spre exemplu, era un dezastru cu traficul, coborai din troleu şi mergeai pe jos. Autobuzele din cartierele apendice, mobilierul urban, tot s-a schimbat. Nu mai e ca în 2004. 

Revenind la film, mi-ai spus că ai filmat prin mai multe zone din ţară. Cum s-a numit primul film?
„Mărunţele”. Era o suită de dansuri din zona Bârlad-Vaslui, din satele dintre dealuri. Am avut şi alte proiecte. Din 2007 şi până acum s-au adunat opt ani. Nu am fost o persoană publică, n-am intrat în competiţii naţionale, n-am făcut din chestia asta o carte de vizită. Am avut şi o serie de filme făcute la protestele de la Roşia Montană. Şi, punându-le cap la cap, am făcut un scurtmetraj de un sfert de oră care se numea „Toamna românească”. I-am dat titlul ăsta pentru că era foarte relevant pentru ce se întâmpla şi a avut mult succes în momentul acela. La proiecţia din cadrul One World de la Clubul Ţăranului au fost vreo 300 şi ceva de oameni în picioare. Alţii au rămas afară, aşteptau şi nu au avut loc. 

Ce a urmat?
Între timp am mai făcut un documentar despre Delta Dunării, despre traseul peştelui din Deltă până la consumator, pe care chiar acum l-am terminat. De un an lucrez la serialul cu locuirea. Proiectul a început ca producţie în ianuarie anul acesta şi filmările au început în martie, pe Rezidenţiale, în afara oraşului. L-am lăsat ca demo, nu l-am mai continuat. Am făcut în mai-iunie pe Cămine, apoi au plecat studenţii şi nu am apucat să termin povestea, aşa că am intrat în Blocuri comuniste. 

Unde ai filmat pentru Blocurile comuniste?
Filmările sunt făcute în Crângaşi-Turda, Tei, Moşilor-Armenească, am mai fost în Vitan, Dristor... 

Care e sentimentul pe care l-ai avut după ce ai trecut prin acele locuinţe?
Cel mai important lucru e senzaţia de claustrofobie. Aparatul de filmat augmentează şi simţi complet altfel. Simţi efectiv că blocurile din jur se strâng şi îţi lasă puţin loc să tranzitezi, să respiri, să fii. Când eşti într-un balcon, la geam, te uiţi la alt geam. E ca în metrou, o apropiere fantastică. Nu e ca în afară, cum e la olandezi, care stau cu geamul deschis şi nu au nicio problemă. E senzaţia de a fi supravegheat, sub controlul Securităţii, e încă aerul ăsta, încă îl respir. Atitudinea asta de spionaj, ce se întâmplă cu vecinul, pereţii foarte subţiri... Te simţi foarte îngrămădit. 

Ai trăit şi tu într-un bloc de genul ăsta.
Da. Cel mai rău a fost într-un bloc din Râul Doamnei, unde camerele erau foarte mici, n-aveai spaţiu să te mişti deloc, se auzea tot. 

Cum au reacţionat oamenii la demersul tău, cei din „Ghetourile”?
Unii au fost mai sceptici, alţii deschişi. Am arătat şase minute în medie pe interviu, interviurile brut aveau cam o oră şi jumătate, iar întrebările mele cam 3-4 minute. Sunt oameni săraci, cu foarte multe nevoi. M-a frapat monetizarea oricărei situaţii. Imediat cum apărea o situaţie din care se puteau scoate bani, cineva intervenea... Nu mi-au cerut bani, dar mereu implicau chestia asta, insistau pe ideea că nu le ajung banii. 

Era un strigăt de ajutor...
Un strigăt de ajutor... dar am aflat de la vecinii din cartier că ei aveau bani. De exemplu, femeia care a spus pe ecran că băieţii ei nu merg nicăieri, de fapt fusese la mare cu câteva zile înainte. La fiecare afirmaţie există cel puţin două faţete. Eu am încercat să fac o medie, să merg pe calea de mijloc. 

Ghetouri alese sunt doar în Ferentari.
Sunt în mai multe locuri, dar am preferat să merg în Ferentari. Acolo aveam contacte. Mai sunt zone de tip ghetou în Berceni, la Metalurgiei, la IMGB, la Bobocica, chiar şi în Drumul Taberei - Valea Argeşului. 

Dacă în primul episod atmosfera este ceva mai optimistă, în episodul 2, „Ghetourile”, totul e trist, viaţa improvizată din Ferentari nu lasă loc de speranţă, oamenii sunt resemnaţi.
Este şi încă e foarte coafat. Am vrut să găsesc un bărbat, dar erau toţi la muncă. Îi găseam seara şi nu erau într-o situaţie în care să pot să filmez. Sunt taximetrişti, zidari, zugrafi, meserii de o zi, vidanjori. Femeile lucrează ca femei de serviciu sau la firme de salubritate. Sunt oameni care nu pot lega un comportament închegat. Nu se pot ţine de un lucru, nu neapărat de a ţine curăţenia, e şi problema jobului, a solidarităţii. Cei mai mulţi nu au acceptat, mi-au dat numere de telefon la care nu răspundeau. Ghetoul e greu. Şi filmarea a fost. Se adunau găştile seara şi puteam intra uşor în lumina reflectorului. 

Muzica din film, foarte bine aleasă.  Cui aparţine?
Muzica e făcută de Flora Pop, violonist de profesie, care lucrează în muzică de mai mulţi ani. 

La episodul cu Case naţionalizate, ai contribuit?
Cred că un clip cel puţin va purta semnătura mea. Celelalte două, nu ştiu. Eu am filmat pe Icoanei. Sunt mai multe zone, mai multe case, pe Spătarului, cartierul Armenesc, unde se locuieşte ori abuziv, ori cu proprietar plecat în străinătate. 

Următorul episod? La câte episoade să sperăm în continuare?
Grea întrebare, pentru că lucrăm la două. Unul – cu oameni care lucrează în spaţiul public, în lucru, şi cei care stau acasă – nefinalizate. Următorul episod va fi preluat de alt regizor. Sunt cele două în lucru şi încă trei: despre locuirea în ansambluri rezidenţiale, cămine şi spaţiu rural – Ilfov. Sunt şapte cu toate. 
 
Filmografie Matei Budeş
Case vii (webdoc)
Drumul peştelui (documentar, în producţie)
Toamna românească (documentar)
Ia mâna de pe şist! (titlu de lucru)
Anxiety Lessons (documentar)
Counting tiny little steps/ Mărunţele (documentar) 
Comentarii