X

Adi Bulboacă. Fotografia înseamnă libertate

07 Iul 2017 | scris de Raluca Dobra | București
  • Adi Bulboacă. Fotografia înseamnă libertate
    Foto: Adi Bulboacă

5,00 rating / 3 voturi
Review Merg.In

Născut și crescut în București, Adi a început cu adevărat explorarea propriului oraș de-abia după ce s-a intersectat cu fotografia – o pasiune ce avea să-i dicteze cursul vieții. O să vedeți. Se face că avea 16 ani când a intrat în contact cu fotografia, alături de alți membri ai micii lor comunități de bucureșteni devoratori de DeviantArt. Ieșeau împreună în cartier în căutare de cadre și învățau unii de la alții diverse tehnici pe care acum le are în sânge. Treptat, a început să depășească granițele cartierului Rahova și a ajuns și prin celebrul Centru Vechi al Bucureștiului – centrul acela, vechi, cum era înainte să fie invadat de zeci, sute de baruri, terase, restaurante și cluburi: „Cred că am început să cunosc orașul abia când am început să fac fotografie și am început, țin minte foarte bine, cu Centrul Vechi care avea cu totul și cu totul alt aer”. Astăzi, se uită în urmă cu nostalgie – starea lui preferată, dar o nostalgie pozitivă, cum îi place să o numească.

Ne-am întâlnit într-o grădină de vară la sfârșit de iunie, la depănat gânduri și amintiri, și din când în când mai cădea câte o dudă din copac. Adi mi-a povestit cum după liceu s-a îndreptat spre film, credea că fotografia e doar începutul unei pasiuni mai complexe. A absolvit Universitatea Națională de Arte Teatrale și Cinematografie (UNATC) în timp ce, surprinzător chiar și pentru el, se lansa puternic pe piața muncii în domeniul fotografiei. Acum, Adi trăiește din și prin fotografie, cu toate că nu a urmat niciun curs specializat de fotografie, în afară de unul din timpul facultății despre care spune că „nu se pune”.

Gata, nu spun mai multe. Să îl cunoaștem, deci, pe Adi Bulboacă.   

 

Cum ai rămas la pasiunea pentru fotografie după ce ai terminat UNATC?
Mi-am dat seama super repede cum calculul meu de acasă cu „ce poate fi mai mișto decât fotografia?” (trebuie să fie filmul), era un pic greșit pentru că mie, de fapt, chiar îmi plăcea fotografia. Am intuit doar că mi-ar plăcea filmul mai tare. În facultate, profesorii îmi ziceau constant să nu străpung „axul cinematografic” pentru că îmi plăceau imaginile foarte simetrice, foarte grafice și lor nu le plăcea asta, deci nu am avut susținerea lor.

În fotografie respecți regulile tehnice și de compoziție?
Tehnice, cu siguranță, în sensul în care nu arde nimic. Nu cred în reguli, adică nu am nicio problemă să pun subiectul în mijloc, dacă așa mi se pare că se construiește tot cadrul bine. Altfel, nu știu. Sunt niște reguli de bun simț, dar pe care mai degrabă le simt. Le știu, dar nu le aplic pentru că așa trebuie.

După ce ai terminat facultatea te-ai orientat direct spre fotografie sau ai lucrat și în industria filmului?
În anul I am început să lucrez oficial, adică plătit constant ca fotograf. Primul job a fost la revista Time Out, care mi-a dat enorm de lucru – enorm și destul de variat, de la fotografie pe stradă, la interviuri, în general în zona de cultură. Totodată mi-am făcut multe, multe contacte de acolo. Oamenii pe care îi fotografiam mă contactau apoi în privat să mai fac una-alta. Așa că am lucrat constant (a căzut o dudă, am ținut să consemnez). În anul II, cred, m-am angajat la Ambasada Franței ca fotograf oficial al lor și, iarăși, pe lângă fotografie constant, constant, constant, au venit multe proiecte mișto de acolo. Practic, până am terminat facultatea, deja prinsesem rădăcini super puternic. Imediat ce am terminat am luat o pauză destul de consistentă de la filmat, după care, singura perioadă în care am mai făcut cinema a fost când, pe rând, câțiva prieteni voiau să debuteze în regie și se simțeau safe să aibă un prieten la cameră și atunci am început să mai filmez și am făcut câteva scurtmetraje. Acum trei ani am avut un an în care am filmat patru scurtmetraje.

„Ce am reușit să aduc în ultimii ani e un context întreg, în serii de fotografii”


Ce tip de fotografie îți place?
De exemplu, mă simt infinit mai bine să fotografiez color. Îmi plac imaginile care lasă un pic de loc subiectului – sus, jos, stânga, dreapta. Îmi place să le pun în context. Asta cred că mi se trage și de la teatru. Am fotografiat teatru de prin anul I de facultate și am făcut ce am simțit. Ce simțeam întotdeauna era să caut să pun personajele în relație între ele și atunci, automat, era un pic de loc. Dacă era un singur om pe scenă îl puneam în relație cu decorul sau cu spațiul și cred că asta e ce mi-a dictat cel mai tare felul în care fotografiez acum absolut orice. Cred că fotografia de teatru a fost și este cel mai bun antrenament pentru orice stil de fotografie fac – te obligă să fii hiperspontan și să improvizezi.

Cât de mult te transpui în fotografie, în ceea ce faci tu?
Îmi place să cred că e de pe la 80% în sus.

Ai vreo anumită temă sau o anumită emoție pe care îți place să o surprinzi?
Da, da, da!

Nu mă așteptam la un răspuns atât de ferm! (a mai căzut o dudă)
Da! Sunt mulți ani de când mi-am pus și eu întrebarea și cred că mi-am dat seama cam care ar fi. Revenind mereu la imaginile din portofoliu care îmi plac, care au rămas acolo de 10 ani, reluându-le și uitându-mă la ele, recunoșteam câteva chestii. Principala e nostalgia. Nostalgia, unde trebuie să fac o paranteză, la mine e înțeleasă ca o stare super plăcută de aducere aminte a ceva ce te-a făcut să te simți bine și odată ce o revizitezi te face să te simți aproape la fel de bine. Mi se pare o capacitate extraordinară pe care o avem. Vorbind cu oameni despre asta, mulți îmi zic „băi nu-i chiar plăcut să te nostalgiezi”. Mie mi se pare un mare avantaj pe care îl avem.

Când te uiți în urmă la fotografiile tale, vezi lucruri pe care le-ai fi făcut altfel atunci, vezi cadre pe care crezi că le-ai fi putut face mai bine?
Nu. Mai degrabă mă uit la fotografii de-ale mele de acum și simt că pe drum am mai pierdut câte ceva. Cu siguranță am și câștigat. Încerc să compar imagini dintre cele de care îți ziceam, care au rămas cu mine și le pun lângă imagini de acum și în momentul în care fac comparația asta zic „Bă, nu. E bine, e mai bine”, dar totuși s-a pierdut ceva, nu știu. E cu plus și minus. Acum fotografiez mult mai mult și îmi ies imagini mai multe pe care să le păstrez. Nu știu, cred că odată cu vârsta, odată cu personalitatea care tot evoluează, am lăsat niște lucruri în urmă. Ce am reușit să aduc în ultimii ani e un context întreg, în serii de fotografii. Am început să gândesc imaginile în serie.

Ai avut vreo expoziție cu seriile tale de fotografii sau există doar în mediul online?
Ani și ani întregi am și fost de părere că nu mă interesează să expun, că important e să fotografiez, să fotografiez, să fotografiez și că o să vină la un moment dat și rândul expozițiilor, care pot fi retrospective, nu știu, pot fi expoziții de tipul „Primii 10 ani de fotografie” – o selecție de 10 imagini. Odată ce am început să fac seriile astea mult mai deliberat, invitațiile au venit din mai multe părți fără să depun niciun efort. Cred că oamenii au sesizat că s-a completat o poveste și au vrut să o expună. Anul trecut a fost o explozie, am avut 5-6 expoziții și la începutul anului, când m-am întors cu taică-meu dintr-o călătorie cu trenul prin Balcani, am avut o expoziție la care am ținut foarte mult. La vernisaj l-am invitat și pe tata și am avut o discuție cu oamenii curioși, într-un bar, foarte relaxat.

Știu că ai avut un proiect cu trenuri. Asta a fost parte din el?
Acesta a fost cumva al doilea episod. Primul episod a fost mai mult o prospecție, eram curios să văd ce fel de imagini ce pot să fac în tren. Mi-am luat o lună întreagă în care să merg cu trenul, să locuiesc în tren și să petrec cât de mult timp pot în tren și în gări.

„Nu prea îmi pun limitări, las să curgă și să se întâmple lucrurile”


Îți plăceau în mod deosebit trenurile?
Au ajuns să îmi placă datorită felului în care m-am mișcat prin țară ca să fotografiez teatru. Am văzut că petrec foarte mult timp în tren și mie îmi plăcea lucrul ăsta pentru că aveam timp să lucrez, să citesc, să dorm și ajungeam odihnit în alt capăt al țării. Atunci m-am gândit să fac chestia asta. Aveam nevoie de o vacanță, a fost un fel de lună sabatică. Am fost curios cu ce serii pot să încep. Primul demers a fost călătoria asta în Balcani, unde întâmplarea a făcut să vrea taică-meu să vină și nu m-am gândit nicio secundă să îl refuz, m-am bucurat. Mai am câteva pe listă: vara următoare vreau să merg cu transsiberianul, la un moment dat vreau să mă duc cu trenul prin Europa și tot așa. Apogeul ar fi, în mintea mea, după ce îmi iau înapoi viza de State, că mi-a expirat, să fac o călătorie în zig-zag prin State – coast to coast, doar că în zig-zag, cu cel mai bun prieten al meu care locuiește în New York și să și filmăm mult. El e actor și mi-ar plăcea să îl fac personaj în proiectul ăsta, să scriem împreună. Să vedem ce iese. Nu prea îmi pun limitări, las să curgă și să se întâmple lucrurile.

În expediția cu trenurile a existat vreun eveniment care ți-a rămas întipărit în memorie?
A fost o dimineață...e un episod de vreo două zile jumătate cu totul. Plecam din Cluj – Dej – Gherla și mă duceam spre Sighetul Marmației, unde nu mai fusesem niciodată – voiam să bifez fiecare județ și cred că rămăseseră câteva necălcate până să fac călătoria asta. Și cum mă pornisem deja pe drumul spre Sighetul Marmației, un prieten m-a sfătuit să nu ratez o mocăniță de la Vișeu de Sus. M-am uitat pe net și aveam de pierdut vreo 12 ore, cu toate că distanța era de vreo două-trei ore cu trenul. Am ajuns la Sighetul Marmației, m-am gândit că o să fie o gară civilizată, dar părea părăsită așa, sala de așteptări era încuiată, sala propriu-zisă cu casele de bilete avea ușile larg deschise și asta era în ianuarie. Deci, ideea de a rămâne acolo a picat din prima.

Am zis să mă întorc la Vișeul de Jos, dar acolo am găsit una dintre cele mai rele gări în care am intrat. Am stat ce-am stat, am înghețat și am zis hai să fac o navetă cu trenul până dimineața, poate nimeresc un tren cu căldură. Și am făcut naveta asta și dimineața, undeva la 5, când coboram din tren înapoi în Sighetul Marmației, am văzut două tipe cu căciuli mari albe de blană și mi s-a părut exotic – Rusia, Ucraina. Întâmplarea a făcut ca atunci când m-am urcat în tren, urcau și ele și am zis că mă pun în compartiment cu ele. Eram curios, chiar sunt ucrainience? Într-adevăr, vorbeau între ele o limbă super combinată, ucrainiană cu română – doar punctau cuvinte în română pe la sfârșitul propozițiilor. Bârfeau din ce observam. La un moment dat a urcat un tip care vorbea aceeași limbă ca ele și era foarte evident că încearcă măcar o vrăjeală sportivă. Una dintre tipe îl punea la punct cu atâta eleganță încât m-a fascinat. Am fost atent cât am fost, oricum nu înțelegeam mare lucru. Am ieșit un pic pe coridor să fac poze. La un moment dat, una dintre tipe a ieșit și ea și m-a văzut cu aparatul de gât și a zis „ești fotograf?” – da, evident. Și atât. Când a ieșit tipul din compartiment, m-am întors cu gândul că am chef să dea cu mine de tot pereții – ti-am zis cum îl puneau la punct pe tipul de dinainte. Imediat ce am intrat în compartiment, au zis ele „nu ne faci și nouă o poză?”. Erau draguțe. Și am început să vorbim și le-am zis că fac o călătorie. Una dintre ele a zis „neapărat trebuie să vii la noi în sat atunci, în seara asta e ajunul Crăciunului, sunt tot felul de obiceiuri și vin colindători mascați și unii vin îmbrăcați în draci” și deodată îmi sclipeau ochii – „aia da, ar fi de fotografiat!”. Am schimbat contactele, dar nu le-am făcut o promisiune fermă că vin. Și cât am stat în mocăniță încă eram indecis. Când am coborât din mocăniță am zis să fiu draguț și măcar să dau un semn că vin sau nu, urma să mă hotărăsc atunci la telefon – la un moment dat i-am zis uneia dintre ele că ar fi un tren care ajunge la 8 seara altul care pleacă după o oră și ceva, la care ea a zis „dragule, dacă vii aici, mănânci la mine acasă”. Felul în care mi-a zis-o, cu atâta autoritate...am zis „da, vin”. Am rămas în seara aia la masa de Crăciun. Am făcut un schimb din ăsta cultural absolut neșteptat. Felul în care m-au acceptat, felul în care ne-am înțeles a fost foarte, foarte tare. A doua zi, dimineața am fost la biserică unde a fost o slujbă bilingvă și apoi într-adevăr au apărut și mascații, care ce făceau? Porneau prin sat imediat după slujbă, erau trei găști pentru că era satul mare și urmau ca timp de trei zile să treacă prin absolut fiecare casă, unde erau invitați la masă și să bea, de-asta dura trei zile, și erau 3 găști diferite. Și ce a fost foarte tare a fost că seara – la 5 și ceva, că era iarnă – eram în halta aia, pentru că era o haltă, și fix atunci a trecut una dintre găști.

Și i-ai prins?
Da! Voiam foarte tare ca oamenii ăsția să facă parte din proiectul meu foto în tren, dar îi aveam numai pe dealuri, la biserică – nu intrau fără toată povestea asta. Dar pentru că i-am prins întâmplător când treceau calea ferată, și-au găsit locul super bine. A fost una dintre fazele super intense așa ca șir de întâmplări și neprevăzut. Albumul e foarte mișto. Am mai avut un moment când eram deja de aproape două săptămâni în tren și nu îmi găseam mâna de scris, nu venea natural deloc, iar într-o seară, când începeam să simt odihna pe care ți-o aduce lipsa de deadline-uri și de brief-uri, eram singur într-un compartiment, ploua și de foarte multe ori deschideam larg geamul pentru că era foarte cald în compartimentele astea de trenuri vechi. Țin minte că am ieșit până la jumate pe geam fără să mă gândesc la crengi și la stâlpi și m-am simțit atât de liber! Simțeam că trenul, el însuși e o bucată mare de fier care poate să treacă prin ziduri și că fac parte din el, că nu am niciun obstacol. Atunci mi-am dat drumul la scris.

 „Mi-am luat ce am avut nevoie de acolo și am adus aici”


Scrii pentru tine?
Absolut pentru mine.

Un fel de jurnal de călătorie?
Exact asta îmi propuneam acolo. Da, nu știu. Mi se pare un skill pe care e bine să îl ai și care cu siguranță trebuie antrenat. În liceu scriam și cred că m-am lăsat când am descoperit fotografia. Am zis că fotografia e mai tare și au trecut 10 ani în care mi s-a atrofiat mușchiul scrisului și a trebuit să îl pun înapoi la lucru.

Ai lucrat și în afară?
Da. Primele ieșiri de tipul Londra și Paris pe la 20 și un pic de ani, funcționau ca un super șoc și odată ce mă întorceam în țară îmi lua vreo 3-4 zile să trec peste reacția de „oa, cât de urât e la noi, cât de urât se îmbracă oamenii pe stradă! Nici nu îmi mai vine să fotografiez”, dar pe măsură ce am ieșit mai mult și mai mult, nu știu, am găsit atâtea lucruri mișto la România și decizia de a petrece timp în tren a venit fix ca un fel de „ok, vreau să îmi iau o lună de vacanță, mă duc în Brazilia sau în Cuba să mă lovesc de nou sau poate că, de fapt, sunt mai multe lucruri de văzut aici?”. Sunt o groază de lucruri exotice, de fapt.

Și ai avut ocazia să rămâi acolo? Ți s-a propus?
Da. Am avut câteva ocazii pe care puteam să le speculez și să le fac să devină concrete. După anii petrecuți la Ambasada Franței, când și-au terminat mandatul și s-au întors în Paris, puteam să mă întorc cu ei. Dar nu mă atrăgea Parisul. Prima oară când am fost acolo mi s-a părut că e un oraș în contradictoriu cu el însuși – cu Parisul ăla conservat, cu cafenele micuțe și baghete, lucruri de genul ăsta, o imagine foarte boemă, retro și oamenii care sunt din 2000 și. Adică nu se pupa deloc, mi se părea o minciună, mi se părea un pic ipocrit, un pic trist din cauza asta. Unde m-am gândit într-adevăr de multe ori dacă să fac mișcarea asta radicală a fost în New York unde aveam oameni care mă susțineau și trăgeau de mine să rămân acolo să fac fotografie, dar ce m-a oprit e situația asta cu vizele care pur și simplu nu mi se pare fair – adică faptul că te-ai născut într-o țară sau alta îți condiționează felul în care călătorești sau în care te stabilești acolo. Într-adevăr, orașul m-a fascinat. Am ajuns acolo după o perioadă destul de lungă în care nu m-am simțit inspirat de nimic și acolo nu puteam să mă opresc. Prima oară când am fost era iarnă și nu aș fi ieșit pentru nimic din lume din casă, numai că mă tripasem pe biciclete abandonate legate de stâlpi și ieșeam în fiecare zi să le caut și să le fotografiez. Orașul în sine – care după părerea mea e făcut de oameni și de zecile de culturi care s-au amestecat – e absolut fascinant, dar nu îmi place ideea de a sta luni întregi pe hol – ai viza de muncă, n-ai viza de muncă? Riști să lucrezi la negru și să te expluzeze? No way, nu vreau asta.

Până la urmă ai ales tot Bucureștiul.
M-am întors aici cu multă inspirație și multă poftă de lucru. Asta se întâmpla acum vreo trei ani și nu regret deloc. Mi-am luat ce am avut nevoie de acolo și am adus aici.

Ce îți place cel mai mult să fotografiezi în București?
Revin la chestia cu nostalgia și ce caut să aduc tot timpul în fotografii e patina. Mă interesează foarte mult să surprind lucruri care vin din alte timpuri, din alte epoci și să le suprind în momentul ăsta. Îmi imaginez că peste 40 de ani o să mă fascineze la fel de tare lucrurile care acum sunt noi-nouțe.

(Încă o dudă, ploaie de dude)

Nu ți se pare că e același sistem ca în situația cu Parisul?
Nu, pentru că aici sunt foarte natural integrate. Aici sunt luate ca atare și interacționăm cu ele în mod absolut natural. Nu le conservăm, nu le punem pe un piedestal, nu le ridicăm la statut de identitate. Pur și simplu trecem pe lângă ele și tocmai asta e, că oamenii în general nu le observă și nu le dau niciun pic de importanță, în timp ce mie asta îmi place să fac – să le pun un pic în valoare pentru ce sunt datorită felului în care au rezistat sau degradat, asta îmi place. Aici mă refer în mod special la Dacii abandonate sau încă funcționale, la clădirile care pot avea norocul să fie măcar respectate, în sensul în care nu sunt chiar distruse de lipsa bunului gust și lucruri de genul ăsta.

„Aș vrea ca oamenii să învețe un pic să interacționeze cu subiecte delicate fără să fie intruzivi, să își aducă aportul pozitiv”


Cochetezi cu ideea de a fi pedagog, să inițiezi alți oameni în fotografie?
Da, îmi place super mult și o fac foarte calculat, în sensul în care găsesc pe câte cineva care mi se pare că are realmente ceva de zis și caut să-l încurajez. Dacă văd că într-adevăr arde în ei că vor să facă fotografie, pasul următor pe care îl fac e să îi bag în câmpul muncii și super gradual să le dau joburi foarte ușoare și mici și, pe măsură ce demonstrează, să le dau joburi pe care nu pot eu să le fac că nu am timp sau unde ajung să cred că ei sunt mai potriviți. În toți anii ăștia sunt 3-4 oameni pe care îmi place să cred că am pus amprenta și îmi place să cred că am adus un aport important.

Dar într-un cadru organizat, în care efectiv să predai?
Mi-a plăcut mereu ideea de workshopuri de câteva zile. Am făcut asta destul de mult cu liceeni și acolo mi se pare că funcționează foarte bine în cadrul unui festival în care 5-6 zile, într-un oraș mai mic decât Bucureștiul, te vezi 2 ore cu ei într-o sală de clasă și ieși pe teren și apoi seara sau a doua zi iei la puricat fotografiile. După 5 zile poți să ai pretenția că au înțeles ceva. Îmi place foarte mult să fac asta.

Cum sunt și workshopurile Walk&Shoot, de o zi.
Da. În genul ăsta. 

Ce crezi că ar putea învăța participanții mai neinițiați la un workshop de genul ăsta?
Aș putea să împărtășesc cu ei ce îți ziceam la început vizavi de gândit în serii. Prima chestie pe care aș vrea-o ar fi să plece la sfârșitul zilei chiar numai cu 4-5 imagini bune, dar care să se lege între ele, fie ca stilistică, fie ca abordare de orice fel. Să aibă un element care curge dintr-una în alta, fie că e comun, fie că e comun și se transformă de la prima până la ultima fotografie. Alt aspect ar fi câteva noțiuni simple de etică, dacă tot vorbim de fotografiatul prin oraș, prin comunități, cum o să fie Giulești-Sârbi. Am foarte mult respect pentru fotografie, dar aici e o serie de valori pe care mi le-am acumulat în vreo 10 ani – vorbim de oraș și de oamenii din el. Aș vrea ca oamenii să învețe un pic să interacționeze cu subiecte delicate fără să fie intruzivi, să își aducă aportul pozitiv. Să se bucure de lucrul în echipă, să lucreze unul cu altul, să învețe unul de la altul, să fie deschiși, lucruri pozitive, în general.

Dacă ar fi să rezumi ce înseamnă fotografia pentru tine în câteva cuvinte, care ar fi?
Dacă e să o pun într-un singur cuvânt e libertate și dacă e să o detaliez un pic, pragmatic vorbind, e o meserie, adică chiar trăiesc din asta – fac ce îmi place și sunt plătit pentru asta. De la început am știut că e pasiune, am ținut cu dinții să rămână pasiune și să nu pun mâna pe aparat cu gândul că mă duc la job și 10 ani mai târziu, asta e, e felul în care trăiesc, în care îmi câștig existența.  

Comentarii