X

Prin Bucureștii lui Paul Morand. Prima oprire

26 Iul 2015 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Prin Bucureștii lui Paul Morand. Prima oprire

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In

Rânduri cu privire la cartea despre care se spune că ne-a așezat pe harta destinațiilor turistice ale lumii.

Într-una dintre serile acestei săptămâni, la Hanul Gabroveni, s-a vorbit despre București pornind de la volumul interbelic cu același nume, al francezului Paul Morand, publicat pentru prima dată în urmă cu 80 de ani.

Întâlnirea de la Hanul Gabroveni este doar un pretext ca să aștern aici câteva rânduri despre prima parte a uneia dintre cărțile pe care le citesc în aceste zile: București, de Paul Morand, într-o ediție recent apărută la Editura Humanitas.

Pentru mine, Bucureștii lui Paul Morand spun, mai întâi, o altfel de istorie a românilor, una deloc idealizată și de aceea atât de diferită față de istoria pe care, elevi fiind, am învățat-o cândva.

Diplomatul francez, căsătorit în 1927 cu Elena Șuțu și numit mai apoi ambasador al guvernului de la Vichy chiar la București (se întâmpla însă în 1943, iar volumul de față fusese deja publicat în 1935 de editura pariziană Plon), este cel care aducea în epocă o perspectivă nouă asupra unui oraș prezentat până atunci cu totul altfel. Azi, nu puțini sunt cei care afirmă că, odată cu cartea lui Morand, Bucureștiul a câștigat o anume popularitate în rândul europenilor.

Mare călător, scriitor apreciat și membru al Academiei Franceze, Morand a așternut pe hârtie locuri pe care le las aici chiar cu titlurile acelor scrieri: New York, Paris-Tombouctou, Londres, Air indien, La route des Indes. Printre ele, și București.

În Bucureștii lui Paul Morand intri de pe aerodromul din Băneasa. De aici, te vei întoarce în istorie. Și nu doar într-o istorie a Capitalei, ci într-una a țării întregi. Nu te vei plictisi însă, căci istoria aceasta nu e istoria așa cum o știi.

Panorama istorică, pentru că astfel se numește prima parte a cărții, pornește de departe, de la traci, latini și slavi, consemnează năvălirea barbarilor, descrie Bizanțul, cu strălucirea lui, te întâlnești apoi cu sultani și cu dregători, intri în Valahia și Moldova cele mereu plătitoare de tribut, te întorci la Vlad Țepeș, „Fiul Diavolului” care îi cresta pe boierii răzvrătiți și le punea sare pe răni, și abia odată ajuns în vremea lui Ștefan cel Mare vei spune că ai dat în sfârșit peste un domnitor al cărui portret seamănă cu acela din manualele școlare. Sunt doar doi domni români cărora francezul le recunoaște statutul de eroi. Celălalt e Mihai Viteazul. Dar cât de plăcută la citit e Doamna Chiajna, regina bacșișului, cum ni se arată aici, care timp de 43 de ani, cu ajutorul pungilor cu galbeni oferite lesne otomanilor, îi va ține pe tronul Principatelor pe toți bărbații din familia ei...

Apoi, Bucureștiul Evului Mediu e spiritualizat, sumbru și apăsat de istorie. Traversând destinul catastrofal al unui domnitor remarcabil – Brâncoveanu –  orașul ți se arată în primele lui contururi moderne, centrate în jurul a două artere principale: Lipscanii, stradă comercială cu marfă Lipsca (Leipzig), și Podul Mogoșoaiei, numit și simplu Podul (în prezent, Calea Victoriei), de la palatul domnitorului la reședința lui de vară. Oraș mlăștinos, Bucureștiul își numea străzile poduri (și chiar poduri din lemn erau, tot din lemn erau pe atunci și casele) și se termina într-o pădure ce ducea până la Dunăre.

În acest oraș încă mult rămas în urmă aveau să se instaleze în secolul XVIII domnitorii fanarioți și cultura greacă, sărăcind locul material, dar îmbăgățindu-l spiritual, în timp ce pe boierii români îi găsim, când nu făceau plecăciuni, citind și trăgând din ciubuce.

Acestei perioade îi urmează aceea în care bucureștenii și-au dorit să se apropie de Franța și, mai ales, de Paris. Receptivi, francezii au deschis teatre și școli la mal de Dâmbovița. Pe Podul Mogoșoaiei au început să apară bonjuriștii, fii de boieri, recent întorși de la studii la Paris, care aduseseră cu ei salutul franțuzesc. Este orașul pe care l-a găsit, în 1866, Carol I care, ajuns în fața reședinței, vechea casă a boierului Golescu, întrebase: „Și unde e Palatul?”. Iar Morand, care nu ratează nicio ocazie, vine să completeze: „Ar fi putut să întrebe, cu aceeași candoare: Unde e capitala mea?.”

Suntem de acum în lumea regilor, cu reședințele lor, cu Palatul Cotroceni și Palatul Regal și cu un minunat portret al reginei Maria, față de care autorul nu-și ascunde slăbiciunea, dar câți și-au putut-o oare ascunde?

Dincolo de figura reginei Maria, mereu fascinantă, începe un Album pitoresc (a doua partea a volumului), în care pășim pe străzile și prin mahalele orașului de atunci. Voi scrie, poate, alte rânduri, despre acestea, căci abia cu ele începe, practic, jurnalul de călătorie la București al lui Morand, care până aici, cu un stil narativ alert, stilul povestitorului grăbit, dar care nu uită să-și impună notele personale, a vorbit mai ales din cărți, din cărțile istoricilor și ale altor călători, căci Morand, ca mulți francezi din vremea lui și chiar mai mult decât aceștia, se prea poate să fi iubit Bucureștiul încă dinainte de a-l fi cunoscut, citindu-l mai întâi, pentru ca mai apoi să îl scrie ca nimeni altul până la el.

Cât despre discuția de la Hanul Gabroveni pe marginea cărții, moderată de Svetlana Cârstean, vă pot spune că am auzit acolo pe cineva din public combătându-l pe Morand, că l-am auzit pe Dan C. Mihăilescu vorbind despre un București ridicat pe un ținut mlăștinos, unde poate că nu ar fi trebuit să se construiască niciodată pe verticală, sau pe Alina Pavelescu amintindu-și despre mahalaua bucureșteană, așa cum încă mai exista în copilăria ei. Având eu o slăbiciune pentru Bucureștii vechi, pot spune că întâlnirii nu i-a lipsit farmecul.

În treacăt fie spus, miercuri, 29 iulie, de la șapte seara, la Hanul Gabroveni o puteți întâlni pe Nora Iuga, care va vorbi despre Bucureștii ei, dar nu numai.
 

Comentarii