X

Lipscanii comerțului și ai nopților albe

03 Aug 2015 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Lipscanii comerțului și ai nopților albe
    Lipscanii, văzuți prin obiectivul unui străin la București
  • Lipscanii comerțului și ai nopților albe
    Lipscanii, la 1900
  • Lipscanii comerțului și ai nopților albe
    Lipscanii, noaptea
  • Lipscanii comerțului și ai nopților albe
    Lipscanii de altădată, intersecția cu Piața Sf. Gheorghe

5,00 rating / 3 voturi
Review Merg.In
Coborând pe Lipscani, din bulevardul I.C. Brătianu înspre Calea Victoriei, ești trecător pe-o stradă în care eternul comercialul poate fi poveste.

Lipscanii! Stradă veche, mai degrabă un pod de lemn cândva, o uliță a comercianților de altădată cu mărfuri de Lipsca (Leipzig), un drum ce concura în importanță chiar Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), un loc mereu viu care s-a perindat prin secole până în zilele noastre, spunând o poveste.

Lipscanii, care cândva nu desemnau numai un nume de stradă, ci un întreg cartier, au atras atenția călătorilor din toate timpurile, anonimi și faimoși deopotrivă. Căci iată cum îi descria, la 1935, francezul Paul Morand în celebrul său volum – București:
„Nu departe de Dâmbovița, în dreapta Căii Victoriei, se deschide ca un apendice enorm cartierul Lipscani. Explorând acest cartier, am ajuns să înțeleg ce înseamnă Broadway pentru New York și Commercial Road pentru Londra.”

În zilele noastre, Lipscanii rămân punctul central al Orașului Vechi, deși nu puțini ar spune că și-au pierdut farmecul de odinioară. Nepăsători și aroganți în boemia lor, Lipscanii noștri de acum își duc mai departe povestea.

Pe vremuri, aveau blănuri scumpe despre care se spune însă că ar fi fost mai puțin frumoase, dar mai costisitoare decât la Paris, și tot aici găseai damasc venețian, catifea genoveză, arme germane, bijuterii franțuzești. Aflu toate astea din paginile lui Morand. Apoi ies din apartamentul meu și fac câțiva pași pe Lipscanii de acum. Marfa e alta, turiștii străini fac neobosiți fotografii. Femei tinere își poartă sandalele înalte pe strada pietruită, la tot pasul te ciocnești de adolescente care te invită într-un bar sau altul, Lipscanii de acum au ceva gri și ceva orbitor, dacă știi să-i privești la ora potrivită. În lumina zilei, străduța de azi e mai degrabă urâtă, are în ea ceva mohorât, prăfuit și murdar, dar noaptea se transformă parcă amintind de farmecul altor timpuri.

Pe la 1900, în haosul comercial al Lipscanilor nu mai găseai doar mărfuri de Lipsca, ci de oriunde și mai ales de la noi, deși de-ai fi privit etichetele înșelătoare, ai fi crezut că ești în regatul bunurilor din Franța. Nu era așa. Totuși, prăvăliile înghesuite de atunci aveau nume ca Au chic de Paris, À la ville de Paris, À la Parisienne, Le Mode élégant, L’Arbre d’or sau Le Perroquet. Altele se închinau prin nume primei regine a țării, zicându-și La Principesa Elisabeta sau La Carmen Sylva. În aglomerarea de atunci a străzii se vorbea mai ales franceza, așa cum putea fi vorbită limba lui Voltaire de românii acelor timpuri.

În aglomerarea Lipscanilor de acum auzi toate limbile, mai ales vara, încât te gândești uneori să oprești un străin sau altul și să îl întrebi cum de-a ajuns să-și petreacă vacanța la mal de Dâmbovița, căci s-ar părea că, într-o concurență veche cu Calea Victoriei, Lipscanii își dispută azi statutul de stradă călcată de cei mai mulți dintre turiștii orașului.

Lipscanii noștri își întâmpină turiștii cu mai puține mărfuri, în unele vitrine tronează oribile rochii de mireasă, altele au mici suveniruri, dar e mult de când comerțul și-a pierdut aici farmecul. Lipscanii de acum sunt mai degrabă locul nopților albe. Urmașii hipsterilor intră de obicei în noul The Tube, club ce amintește de metroul londonez, căci Londra și limba engleză au înlocuit între timp, la București, Franța și franceza de secol trecut. La orele nopții, vezi ieșind amatorii de spectacol din Teatrul de pe Lipscani.

Și tot în zilele noastre, Lipscanii găzduiesc noi spații comerciale, cum ar fi cel mai nou magazin H&M sau cea mai nouă librărie Cărturești. Amplasată într-o veche casă boierească recondiționată și redecorată în ton cu noile tendințe din arhitectură, librăria Cărturești Carusel deschisă la începutul acestui an a devenit repede cel mai în vogă spațiu cu cărți din oraș.

Vizavi, Hanul Gabroveni, vechi de pe la 1700, a fost la rândul lui recondiționat și redeschis publicului, transformându-se în scurt timp într-un punct de reper al Bucureștiului cultural, cu expoziții diverse, întâlniri cu artiști contemporani și alte evenimente dintre care unele sunt strâns legate de candidatura orașului la statutul de Capitală Europeană în 2021.

Dar să ne întoarcem la Lipscanii de altădată! Puși în oglindă cu cei de acum, oare care dintre ei ar câștiga?

„Să ne întoarcem la prăvăliile de pe Lipscani, cu firme ce atârnă periculos în gol. Străzile grecești, armenești sau evreiești din toată lumea au în comun o lipsă de respect totală pentru trotuar. Dugheana e doar centrul minuscul al unor vaste operațiuni comerciale, care înaintează până la carosabil, pentru a-l transforma pe pieton în cumpărător și nu se opresc, cu regret, decât în fața automobilelor. N-o să-l vedeți niciodată pe negustor la tejghea, ci în pragul ușii, gata să țâșnească și să-și înșface prada de braț.”

Și călătorul francez descrie apoi familia negustorului, căci afacerile Lipscanilor de odinioară sunt mai ales afaceri de familie, cu fiica ce aranjează cu o vagă seducție vitrina, cu fiul care racolează clienți din mulțime, în timp ce marfa se întinde până la cel mai înalt raft.

Nu uită Morand nici istoria locului.

„Strada Lipscani, cu ceaprazarii săi, semăna mai întâi cu Rue Aboukir, cu Rue Sentier; s-a mândrit apoi cu bănci importante; apoi, consacrată comerțului, s-a împodobit cu Biserica Sfântul Gheorghe, monument de la sfârșitul secolului al XVII-lea înconjurat de platani, după ce a ajuns în Piața Romei (unde o lupoaică de bronz, dăruită de municipalitatea romană, își alăpta pe vremuri puii), și la Scuarul Sfântul Gheorghe, căutat de salahori plătiți cu ziua și servitoare unguroaice în căutare de stăpân. Casele scunde dispar sub vanitoase panouri publicitare, albastre, roșii, verzi. Țiganii cu nasul ros de sifilis te înghesuie lângă ziduri. Centrul Lipscanilor e un talmeș-balmeș de produse urâte, marfă de duzină, în general străină, afară de țesături.”

Apoi, francezul se arată dezgustat de mătăsurile artificiale de aici, de tarabele de pe care gustul lipsește cu desăvârșire și de invazia vânzătorilor ambulanți orientali, strigându-și marfa și la -20 de grade, poate doar ca să facă bani de-un bilet pentru Paris.

Pe Lipsanii de-acum nu mai găsești vânzători ambulanți de nu socotești aici florăresele, nu mai găsești, vezi bine, mai nimic din ce era odată, spectacolul negustorilor a fost înlocuit de, cel mult, vreun spectacol artistic ocazional de stradă. Farmecul locului nu s-a pierdut, atât că astăzi e altul, ca și forfota acestei străzi cu trecut romanțat, care-și scrie mai departe, în nopți albe, povestea.

Textul include citate din volumul București, de Paul Morand, editura Humanitas, 2015.


 

Cuvinte cheie:   Lipscani / Centrul Vechi / Paul Morand
Comentarii