X
Ultimele articole

Pe ulița copilăririi (I)

12 Aug 2021 | scris de Neagu Udroiu
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob
  • Pe ulița copilăririi (I)
    Foto: Alex Iacob

4,67 rating / 3 voturi
Review Merg.In

La urma urmei, la ce bun această zbatere, fără odihnă, de dimineaţă până seara şi din primăvară până în toamnă, acest chinuitor travaliu de la vârstă fragedă până nu te mai poţi ţine pe picioare? Cum să-ţi explici disciplina dobândită prin naştere de a-ţi îndoi existenţa în raport cu ambiţiile sorţii, de cheful ei de a da atât de puţin, când vrei mult, de a-ţi lua mult, când ai atât de puţin ...? Un ceas interior reglează această reacţie a ta, ca om, la pretenţiile sistemului de viaţă în care eşti încastrat.

Ţăranul de mine din sat – ţăranul, la el mă refer – se vedea pus din naştere sub semnul norocului sau în afara lui, în raport de existenţa sau de absenţa pământului. Chinuitoare această predimensionare a şanselor, a bucuriei de viaţă, venind dinspre un mecanism bătut în cuie, a cărui mişcare poate fi modificată doar de întâmplare. Aveam prin apropiere familii înstărite, cu copii puţini şi pământ mult, cu gospodării făcute să stârnească invidie, cu animale de lucru, cu vaci cu lapte, cu păsări care consumau pe zi cât hrana unui regiment. Cei mai mulţi însă aveau câte ceva din toate şi, în sfârşit, unii rămăseseră fără de nici unele. Aşa s-au născut, aşa pot rămâne toată viaţă.

Le rămâne, tuturor, dreptul de a se speti, câte zile vor avea, nu pentru a-şi dobândi neapărat altă stare, cât să plătească, cu toată sinceritatea, puţinătatea norocului, ironiile, asprimile, plezniturile vieţii. Un contract fără sfârşit, de pe poziţii de om permanent dator, de ins cu capul în piept, cu muşchii încordaţi, cât să fie convins că prin viforniţa de afară va izbândi să ajungă la capătul drumului.

Pământul înseamnă hrană. O hrană ce trebuie dobândită, pregătită, drămuită, legumită, ordonată în cămări, astfel încât consumul se dovedeşte o neînsemnată parte a ciclului.

Masa noastră se încadra în această logică simplificatoare. De regulă, dimineaţa mâncam foarte puţin sau deloc. Prânzul însemna hrana zilei, alimentaţia de bază. Seara ne mulţumeam cu ce se nimerea. Sigur, sunt anotimpurile, cu rosturile lor.

Copil fiind, am ţinut toate posturile şi mari, şi mici, nu din precepte religioase, nu din îndemnul la abstinenţă, nu din exagerate preocupări pentru formarea noastră ca indivizi de un anume fel, oricare ar fi el. Venea din felul de a fi al părinţilor, din educaţia lor, din conştiinţa că noi nu putem fi altfel decât sunt ei înşişi şi, prin urmare, va trebui să deprindem tot ceea ce ei au preluat de la alţii.

Cu şase luni înainte de Crăciun începea Postul. Intrau pe rol pentru meniurile casei proviziile de iarnă organizate cu tandreţe şi bucurie din produsele grădinii noastre de zarzavat.

Am asistat la amenajarea ei, la marginea satului, aproape de moară, în luncă. Cei mai norocoşi consăteni, cu locuri de grădină pe malul gârlei, scoteau apa direct din Dâmbovnic. Foloseau aceeaşi roată cu cupe, comandată şi de tătica pentru a uda răzoarele cu zarzavat, scoţând apă din heleşteul (eleşteu îi zicem noi) săpat special, mare cât un bazin de înot de prin Arizona. Apa era aproape, iar izvoarele se vădeau bogate şi limpezi.

Locul de grădină – o şofrea curgătoare de pământ între coasta cu salcâmi şi şosea – obliga la o anume pricepere de organizare şi valorificare a terenului. Spre salcâmi, un petic de luncă, lăsat pentru fân. Pe câteva zeci de metri pătraţi puneam ardei şi cartofi. Chiar lângă heleşteu îşi aveau locul joardele cu roşii, puse pe araci. Restul terenului era brăzdat în două de canalul de aducţiune, o construcţie deosebit de dibace, din pământ bătătorit, cu o pantă gândită astfel încât apa răsturnată de cupe în jgheabul fixat în dreptul lor să poată, prin cădere liberă, să ajungă la capătul dinspre şosea, dar să şi curgă printre rădăcinile de varză, de ceapă şi printre vrejurile de pepeni, pe toată suprafaţă cultivată, înapoi către răzoarele de lângă heleşteu, unde şanţul fiind prea înalt, nu permitea devierea directă a şuvoiului lichid. Un întreg meşteşug se încorpora în amenajarea şanţurilor intermediare, de forma şi dispunerea cărora depindea asigurarea udării până în cel mai îndepărtat colţişor.

Recoltarea – o muncă în trepte, fiecare la rândul său. Bună parte din ce creştea pe luncă lua drumul pieţei : prin satele vecine, unde grădina de zarzavat nu-şi găsea locul din cauza lipsei apei, prin localităţile dinspre deal şi munte, unde aveau căutare, precum porumbul de pe la noi, dar mai ales la Bolintin, acolo unde se ţinea duminica târgul. Sau la Bucureşti, direct.

Plăteai un consătean cu căruţă sau, în cazul nostru, lucrai de la început „în parte“: tu cu pământul, el cu caii, munca pe din două, ca şi rezultatele ei, de altfel. Pentru consum propriu se puneau la murat varză, ardei, gogonele, ţelină, pepeni. Ne păstram cartofii de care aveam nevoie peste iarnă. Un aliment central în toate casele – fasolea.

Cu toate acestea, ne duceam zilele până în noaptea de Crăciun. În timp ce mama îşi pregătea colacii de mers la cimitir şi la biserică, tătica se trezea special pentru a pregăti o gustare. În frigare, scoasă la vedere după amar de vreme de nefolosinţă, aşeza, pentru fiecare din casă, câte o bucăţică de carne din porcul tăiat cu două zile mai devreme. Mirosul colacilor din cuptor se împletea cu cel provocator al fripturii. Ne scoteam pârleala mâncând pe rupte până la Bobotează. Începeam să ţinem iar post miercuri şi vineri, când reintrau pe rol fasolea şi varza. Untura şi celelalte părţi din porc se scoteau după Postul Paştelui. Începea cea mai enervantă perioadă alimentară.

Vaca năştea, curgea laptele, dar el trecea „la industrializare“ – se transforma în brânză şi unt. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu laptele de oaie. De la mielul ivit în clipele de zbatere a primăverii, pielea avea, de regulă, o destinaţie prestabilită : devenea guler sau căciulă. Începeau să ouă păsările şi se încropea astfel rezerva pentru a pune cloşti, dar şi provizia de Paşti. Se terminau, inevitabil, proviziile puse în toamnă. Ne aşteptau ştevia, urzicile, spanacul – crescute prin curte şi adunate cu migală.

Când mergeam, în Joia Paştelui, să ne spovedim, spuneam cu glas apăsat, între isprăvile noastre – „n-am fumat“, „n-am drăcuit“ – şi ca un triumf personal: „n-am mâncat de dulce“.

Zilele de sărbătoare care urmau ne permiteau reechilibrarea pH-ului. Mâncam în dezordine, ca o răzbunare îndelung pregătită. Începeau zile amestecate. Până la apariţia legumelor şi fructelor, ne ţineam cu ouă şi lapte. Duminica tăiau, pentru masa de prânz, un pui. Se păstrau pentru friptura trecută prin usturoi copanele, aripile şi pieptul. Restul mergea la ciorbă. Nu puteam suferi porţia de fiertură ce trebuia consumată înainte de adjudecarea bucăţii de carne rezervate fiecăruia după un grafic precis şi niciodată încălcat: eu, prâslea fiind, primeam pipota, sorei celei mici îi revenea capul, fratelui cel mare ficatul, tătica avea gâtul, iar pe mama n-o ştiu decât zbătându-se cu zgârciturile de la gheare.

În iulie, pe zăpuşeală, mâncarea devenea subit alta. Din corcoduşe coapte se făcea un fel de compot, noi îi spuneam chisăliţă. Ea alterna cu ciorba de dovlecei. Salatele îşi făceau datoria de cum apăreau roşiile şi ardeii în grădină. Carne de vită sau de miel mâncam rar, şi asta doar când careva dintre ai noştri sacrifica animale din gospodărie. Cu venirea toamnei, treceam pe cele oferite de sezon – zarzavaturi, pepeni, cartofi, varză şi struguri.

N-am avut vie înainte de război. Nouă, copiilor, ne aduceau struguri rudele sau surorile când erau chemate să ajute la cules. Răsplata în asta consta la sfârşitul zilei : o coşniţă de struguri. Vie au pus ai mei prin ’46, cam o dată cu grădina de zarzavat. De atunci, pogoanele noastre de la Puţul cu Stejar aşa se numeau : La vie. Aveau alături mici podgorii fraţii tatălui, Marin şi Zamfir. Celălalt frate, Ilie, o plantase în pământul nevestei, lângă Chirican. În primii doi ani, printre butaşi, fuseseră puşi pepeni. Era obligaţia mea cetăţenească să-i păzesc de ciori. Noaptea, în coverga amenajată special, dormea tătica pentru a nu fi furaţi pepenii. Mă vedeam astfel, la şapte ani, desemnat într-o importantă funcţie socială, pe care o împărţeam, e drept, cu sora mea, Vasilica, mai mare cu trei ani ca mine.

În vară, păşteam vaca pe marginea drumului şi păzeam pepenii. Vorba vine, pădurea se găsea la câteva sute de metri, cât vedeai cu ochii câmp nemăsurat, numai siguranţă în noi n-ar fi trebuit să ai, dar în lipsa altei soluţii, fusese creată această forţă de descurajare, cu nimic mai prejos decât a altora. Într-o zi era s-o păţim. Ne-a apucat ploaia. S-au prăbuşit din toate părţile norii, Valea Chiricanului s-a umplut dintr-o dată cu apă învolburată. În lipsa altei soluţii, ne-am pus peste capete baticul ei şi am rămas sub buluceala ploii furioase. De pe dealul de vizavi ne-a zărit nea Săndel, un prieten de-al tatii. A intrat în pârâiaşul vijelios, ne-a luat de mâini şi ne-a trecut pe umerii lui dincolo, scăpându-ne, poate, de la o mare primejdie.

 

Dacă ne venea prin cap să traversăm singuri? Vaca trecuse, uitasem de ea, dar nu şi ea de noi: Geta urcase dealul şi aştepta liniştită pe dâmbul cu iarbă năclăită de ploaie.

Ni se făcea des frică, rămaşi singuri în marginea viei, la ora înserării, unde îl aşteptam să sosească pe tătica, să-i predăm schimbul. Treceau prin faţă noastră sătenii obosiţi şi grăbiţi, copii mânând din urmă sau ducând de lanţ vitele. Noi nu ne mişcam de acolo până când nu-l vedeam, pe la Puţul cu stejar, pe tătica.

A întârziat, parcă, odată mai mult ca oricând. Depindea venirea lui de locul pe unde îl prindea seara – la udatul grădinii, la moară, la săpatul tutunului sau cine ştie unde. Locurile la câmp le aveam răspândite peste tot – aici, la Puţul cu Stejar, mai sus, chiar pe Lacul cu Arţari (lacul a rămas, arţarii nu i-am văzut niciodată), în Luncă, peste gârlă, pe Golmeş.

„Hai, bă, acasă !“ – ne mai zicea câte unul, văzând cum tremură ficatul în noi de ameninţarea serii şi a prelungirii rămânerii în post. Noi, credincioşi îndatoririlor, nu ne mişcam. Apare un băiat de vârsta noastră, rudă apropiată, care se oferă să ne rămână alături până vine cel aşteptat. Ne-am mai revenit parcă. Surprinzând o anume doză de recunoştinţă în atitudinea noastră faţă de el, provocată şi de gestul de a ne însoţi, dar şi de curajul ce-l dovedea, băiatul începe să se dea important. Se pune pe spus istorii, aflăm că şi el a trecut prin situaţii din astea, dar frică nu i-a fost niciodată. Totul este, ne atrage el atenţia, să nu vină Mangaloiul. Am îngheţat ... Inima a început s-o ia la goană. Mangaloi? Ne temeam de lupi, aveam pădurea aproape, de urşi nu, că nu văzuse nimeni, de şerpi veninoşi, de ulii cu seceri în loc de gheare, cum spuneau unii că există. Dar Mangaloi? „E ca o pisică mare, cu piele de arici“. Ne-am mai liniştit: De aşa ceva n-am auzit vorbind pe nimeni, e clar că nu trăieşte pe la noi. Dar el nu se potoleşte: „Când am venit, odată, seara cu tata acasă, şedea pe prag şi nu vrea să se dea la o parte ca să intrăm !“. Liniştea a zburat subit, am început să ne văităm, iar când a venit tătica (se înserase bine), a găsit trei mogâldeţe în lacrimi. Impresionat de sughiţurile noastre, povestitorul începuse şi el să plângă.

Când s-a pus pe rod, via a devenit sâcâietoare. Trebuia săpată în primăvară la cazma. I se puneau aracii scoşi toamna, ameninţaţi cu putrezirea. Erau tunsul şi altoitul, operaţii de meseriaşi, presupunând migală şi pricepere. Chiar şi culesul, vreau să spun, se arăta, în cele din urmă, o operaţie obositoare şi de durată. Mana căzută peste vii ataca ciorchinele, trebuind să aduni de pe jos boabele risipite, cu grija manifestată când strângi cioburile unui vas spart în sufragerie. Şi cu ce te alegeai ? Până ajungeai să faci ţuica, ţi se făcea lehamite. Cazanul nu funcţiona decât în anumite perioade de timp, când nu perturba lucrările de la câmp. Putinile mari trebuiau puse pe sănii şi deplasate, altfel nefiind posibil să fie cocoţate în căruţă sau pe platforma maşinii. Niciodată, la noi în sat n-a ieşit ţuică cu faimă. Vinul, din pricina soiurilor folosite, n-avea nici el calitate de vârf. Ceea ce nu înseamnă că nu avea şi nu are căutare. Se consuma în cantităţi mici, mai ales duminica, la masa de prânz. Se consuma multă băutură la petreceri. La nunţi, îndeosebi. De sâmbătă seara până luni la amiază. Ori ţuică, ori vin, ori amândouă. În rest, speranţa era la cârciumile din sat, puse exact pe unde trebuie. Aveam trei. Ilie din Deal ţinea drumul călătorilor dinspre Crevedia, negustori ori simpli trecători dispuşi să-şi încălzească sufletul.

Mereanu era chiar în centrul comunei şi, prin asta, era şi mai aglomerat, dar poate şi pentru faptul că axa Gratia-Roata trecea prin uşa lui. Cârciuma lui Fane, mai de-a casei, o căutau cei cu treburi la Târg, pe lângă biserică sau Pe Vale.

Când s-au închis crâşmele, pe locul lor au apărut firme noi: prima a devenit lăptăria comunei, a doua cămin cultural, iar în ultima s-a instalat Casa de naşteri. Dar fără cârciumă n-am rămas. În fosta prăvălie a Mariţii Icului, pe uliţa bisericii, s-a instalat Bodega, cum îi zicea acum, unde mărimile satului se înghesuiau în zile de sărbătoare sau serile, după treabă. Până să intre berea pe rol, ţuica de prună se simţea la ea acasă, alături de noutăţile zilei: secărica – un lichid galben, concurat cumva de rom, şi verdele, băutură de izmă cu miros specific. Acolo mă trimiteau ai mei să aduc acasă, pentru gustat, câte ceva. Rar, duminica şi de Sf. Constantin, singurul răsfăţ ce şi-l permitea sărbătoritul familiei.

Băiat de seama noastră, el trăia în casa din vale a mamei, ce şi-l dorea cu carte şi liniştit. De carte aveau grijă învăţătorii, dar la disciplină mai trebuia pus mâna acasă. Cui să-i spui? Locuia aproape de gârlă, şi asta însemna mult pentru toţi copiii din împrejurimi. Scăldat toată ziua, peşte, sălcii. Preotul ajungea şi el când putea. Au fost întotdeauna doi, locuind în apropiere unul de celălalt, dar având fiecare parohia lui, bine precizată. Noi, în sus de şosea, de pe deal, eram ai părintelui Colfescu, popa Petre, cum îl ştia toată lumea. Avea două fete, Viorica, în clasă cu mine, iar Gabi, cu un an înaintea noastră. Băiatul cel mare, Titi, apucase la Bucureşti şi va fi urmat de cel mic, venit mai târziu. Valea se afla pe mâna părintelui Trăistaru, şi el cu mai mulţi copii, eu ştiindu-l bine pe Aurel, coleg de clasă. De regulă, treburile cu preoţii le rezolvai la biserică. Îţi veneau acasă doar la cerere şi la nevoie. De câteva ori pe an, de sărbători, mergeau din casă în casă. „Vine popa cu botezul“ – ziceam noi, în fapt se producea sfinţirea locuinţelor, la bogaţi şi săraci deopotrivă. Gospodinele făceau din asta o întâmplare deosebită şi pregăteau cum se cade întâmpinarea preoţilor – măturau prin faţa casei, stropeau pe jos prin încăperi pentru a fixa praful. Dereticau şi ştergeau geamurile.

La el acasă, la fel. Modesta locuinţă rămăsese a fi administrată de mamă, vârstnică şi nu prea întremată. Uşile deschise, prispa stropită cu apă, geamurile fuseseră date în lături pentru a se aerisi ca lumea. „Vine popa cu botezul !“ Bătrâna şedea pe pat şi torcea, şi tot trăgea cu urechea pentru a prinde momentul sosirii. „Doamne miluieşte ... Doamne miluieşte ...“. Refrenul cunoscut venea dinspre curte. Aruncă furca cât colo, îşi drege părul sub dirmea şi trece în tindă grăbită, pentru a săruta mâna părintelui. Se emoţionase degeaba. Din uşă o privea vesel peste măsură feciorul ei, care făcuse în glumă pe preotul. S-a supărat femeia şi a trimis în direcţia lui vorbe de reproş. Scena se repetă peste un timp, când – convinsă că, în sfârşit, preotul i-a trecut pragul – gazda s-a grăbit să-l întâmpine. Acelaşi ştrengar părăsea în viteză prispa, de teama vreunei scatoalce. Supărată de-a binelea, mama şi-a vărsat focul pe năzdrăvan, cu ochii pe drum, grijulie ca nu cumva tocmai atunci să apară „popa cu botezul“.

Îşi pune, a câta oară, furca în brâu, o ridică deasupra capului, zvâcneşte spre uşă şi icneşte cât o ţin puterile: „Da’ mai du-te Iaca cui, mă, fiţi-ar năravu’ să-ţi fie şi lasă-mă ...“. I-au îngheţat vorbele pe buze, a izbucnit în lacrimi şi a început să sărute în neştire anteriul preotului, stupefiat de primirea neaşteptată şi incapabil să înţeleagă furia cu care enoriaşa îl trimitea exact în partea opusă locului de unde venea. Printre ulucile de la gard, băieţandrul şugubăţ îşi savura faptele de arme, gata s-o ia la sănătoasa imediat ce situaţia ar fi impus-o.

 

Sursa: Cartojani. Istorii vechi și noi - Neagu Udroiu

Cuvinte cheie:   Neagu Udroiu / cartojani
Comentarii