X

„Bucureștiul este un oraș singular”

04 Aug 2015 | scris de Cătălina Bălan
  • „Bucureștiul este un oraș singular”

5,00 rating / 10 voturi
Review Merg.In
 
Un interviu despre individualitatea orașului, cu un profesor nonconformist
 
Alin Ciupală este profesor de istorie modernă la Facultatea de Istorie, Universitatea București, un colecționar împătimit, un pasionat cititor de literatură contemporană, expert în bunuri de istorie modernă, dar și un bucureștean care vorbește cu drag despre orașul care l-a „adoptat”. Într-o zi de vacanță pentru studenți, nu însă și pentru profesori, am discutat cu Alin Ciupală despre povestea orașului, comunitatea misterioasă a colecționarilor, literatură contemporană, școlile de experți, studenți, pasiuni și am făcut incursiuni în intimitatea secolului al XIX-lea.
 
Cu ce istorie despre București din perioada modernă, în care sunteți specialist, vă place să-i impresionați pe cei care nu sunt bucureșteni?
S-a scris destul de mult despre istoria orașului București, și s-a scris încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Poate că cel care vrea să afle mai multe despre trecutul acestui oraș ar trebui să înceapă cu istoria publicată de Ionnescu-Gion, „Istoria Bucureștilor”. Aceasta este, de fapt, prima sinteză care încearcă să adune trecutul acestui oraș până către sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când a fost publicată. Ionnescu-Gion era un personaj cunoscut în societatea bucureșteană a epocii lui, a deținut chiar mai multe demnități publice. El nu era un istoric profesionist, nu avea o formație de istoric, dar a fost pasionat de istoria orașului lui, a adunat documentele care i-au stat la îndemână și a publicat, într-o ediție foarte elegantă din punct de vedere grafic, această primă istorie a Bucureștiului. În concluzie, poate că de acolo ar trebui început. Apoi, o altă lucrare importantă, care a cunoscut mai multe ediții, inclusiv o ediție de popularizare, este istoria publicată de Constantin C. Giurescu, profesorul Universității din București. Ar fi bine ca astăzi generația de istorici, din care și eu fac parte, să se reîntoarcă spre trecutul acestui oraș și să apară o nouă istorie, o istorie a generație noastre, referitoare la capitala în care trăim.  
 
Sunteți pasionat de călătorii. Ați călătorit de fiecare dată când ați avut ocazia. Care dintre orașele pe care le-ați văzut și în care ați trăit se aseamănă cu Bucureștiul? Cu care dintre aceste orașe ar avea Bucureștiul ceva în comun?
Cu niciunul. Bucureștiul este un oraș singular. Și în părțile mai puțin simpatice, dar mai ales în părțile bune. Mi-e greu să găsesc o altă capitală europeană care să semene cu Bucureștiul. Poate că există câteva asemănări cu alte capitale din fostele țări comuniste. Pentru că în asemenea locuri se mai văd și astăzi urmele regimului comunist. Cum ar fi, de exemplu, vechile cartiere muncitorești, vechile cartiere de blocuri, mai ales la periferiile acestor orașe. Poate că, într-o anumită măsură, Bucureștiul seamănă și cu capitala Franței deoarece în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, foarte multe dintre edificiile publice ale României moderne, ale Bucureștiului, au fost copiate după cele franceze. Dar, altfel, cred că aceste comparații între București și alte capitale trebuie făcute cu multă prudență. Bucureștiul are individualitatea lui, are personalitatea lui, care, poate, nu se oferă descoperitorului de la început. Dar, cu răbdare și bătând pas la pas Bucureștiul, vedem această personalitate a orașului.
 
Care ar fi trei locuri din București care vă plac cel mai mult?
Nu m-am gândit la asta. Poate că un loc ar fi cel legat de Universitatea din București, pentru că aici îmi desfășor activitatea zi de zi și a devenit un loc foarte apropiat pentru mine. Un alt loc interesant este parcul Carol, parc care a fost organizat în primii ani ai secolului al XX-lea, din dorința de a găzdui Expoziția jubiliară din 1906, expoziție care trebuia să arate românilor, dar și Europei, realizările făcute în timpul domniei lui Carol I. Un alt loc interesant este parcul Cișmigiu. Este cel mai vechi parc din București, care a supraviețuit timpului și modificărilor care s-au adus orașului. Ar mai fi și alte locuri de menționat, de exemplu, actualul sediu al Parlamentului. Ne place sau nu ne place, acea clădire urâtă și enormă face parte din trecutul nostru. Vorbește despre o epocă destul de îndelungată, epoca regimului comunist, pe care românii au trăit-o.
 
Locuiți destul de aproape de locul în care v-ați născut. În general, oamenii rămân legați de locurile unde au copilărit. Care e relația cu orașul natal, cu Câmpina?
Într-adevăr, m-am născut la Câmpina și sunt încă legat de acest oraș, care se află doar la 92 de km de București. Câmpina este și astăzi un oraș interesant. A fost, îmi place să cred, dintotdeauna. Și este unul dintre locurile care ne arată, asemenea Bucureștiului, cum a evoluat România de-a lungul timpului. Câmpina a cunoscut un adevărat boom la începutul secolului al XIX-lea, în momentul în care bogățiile de petrol din împrejurimi au început să fie puse în valoare. Se știe astăzi mai puțin faptul că la 1895 la Câmpina s-a deschis cea mai mare rafinărie de petrol din Europa, rafinărie care va rămâne pe primul loc până la Primul Război Mondial. Din păcate, astăzi această rafinărie a fost închisă și probabil că va ajunge la fier vechi.

Petrolul a atras la Câmpina tot felul de oameni, veniți din multe părți ale lumii, nu numai ale Europei. De exemplu, au sosit foarte mulți germani. Muncitori, maiștri, ingineri care au lucrat în industria petrolieră. Veniseră, la un moment dat, atât de mulți, încât comunitatea germană a deschis la Câmpina o școală cu predare în limba germană, a cărei clădire mai există și astăzi. De asemenea, această comunitate a construit din fonduri proprii două biserici, una protestantă și una romano-catolică. Astăzi a supraviețuit doar cea romano-catolică, cea protestantă nu mai există. Au venit, după aceea, olandezi, britanici, americani, tot așa, atrași de bogăția petrolului. A apărut și o comunitate importantă israelită, formată mai ales din negustori și meșteșugari, care și-au dat seama că își pot găsi un loc în această societate din ce în ce mai cosmopolită a Câmpinei. Din păcate, însă, evenimentele care au marcat România la un moment dat au afectat și existența orașului Câmpina. De exemplu, în momentul în care începe să se prefigureze tot mai mult alianța dintre România și Germania, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, mai cu seamă în toamna lui 1940, comunitatea occidentală este nevoită să părăsească în mare grabă Câmpina. Așa pleacă definitiv britanicii, olandezii, americanii. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, este lichidată comunitatea israelită, care nu se va mai reface după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ocuparea țării de sovietici a dus la dispariția comunității germane din Câmpina. Încet, încet, Câmpina își pierdea din particularitățile care i-au dat farmec de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la al Doilea Război Mondial. Comunismul evident că a nivelat și viața oamenilor din Câmpina, așa cum s-a întâmplat în toată România. Poate un element pozitiv pe care comunismul îl aduce este legat de faptul că vechile întreprinderi industriale sunt păstrate, ceea ce a făcut din Câmpina un oraș puternic industrializat în timpul regimului comunist. Iar acest caracter industrial se păstrează și astăzi, pentru că după Revoluție nici una dintre marile uzine ale Câmpinei nu s-a închis definitiv și continuă să funcționeze și astăzi. Există, de asemenea, multe întreprinderi mici și  mijlocii la Câmpina, ceea ce face ca orașul să nu aibă probleme din punct de vedere economic.
În câteva cuvinte, ar mai fi, poate, de menționat și viața culturală de astăzi de la Câmpina. La Câmpina există două reviste literare care apar constant. Există două posturi de televiziune, există unul de radio. Într-un cuvânt, putem vorbi despre o viață culturală.
 
Care a fost prima dumneavoastră impresie despre București atunci când v-ați mutat aici? Asta probabil s-a întâmplat când ați venit la facultate.
Da, în 1991, în urma examenului de admitere, eram acceptat și mă înscriam la Facultatea de Istorie a Universității din București și trebuie să spun că primele câteva săptămâni au fost destul de dificile. Deși, până atunci, venisem de multe ori la București. Cunoșteam în bună măsură orașul, cel puțin zonele centrale. Mutarea mea aici a reprezentat o schimbare importantă, pentru că viața în București avea un cu totul alt ritm față de cel cu care eram obișnuit la Câmpina. Provocările erau mult mai mari, inclusiv cele legate de viața cotidiană. Dar, m-am adaptat, n-au existat probleme. Încet, încet, Bucureștiul a devenit orașul meu, m-a adoptat și am putut să mă realizez aici.
 
În București, cunoașteți foarte bine comunitatea colecționarilor, chiar dumneavoastră fiind un colecționar pasionat. Probabil cunoașteți comunitatea colecționarilor din toată țara, dacă nu chiar din Europa, îndrăznesc să spun. Cum funcționează clubul acesta, care pare a fi închis?
Lumea colecționarilor din București, și aș spune chiar din România, nu este foarte mare. Este o lume mică. Sunt puțini colecționari veritabili. Ne cunoaștem între noi. Frecventăm aceleași locuri, cumpărăm de la aceiași negustori. Cred că, deocamdată, lumea colecționarilor din România este foarte departe de ceea ce se întâmplă în lumea occidentală și trebuie să o spun cu regret, mai cu seamă în ultimii ani, a apărut un fenomen foarte dăunător. Acești colecționari încep să fie interesați aproape exclusiv de chestiunile financiare. Negustorii, de asemenea. Nu mai există astăzi în România ceea ce exista în anii ’90. Nu mai există, de exemplu, congrese, conferințe organizate de asociațiile colecționarilor. Nu mai există publicații, reviste de specialitate care în anii ’90 apăreau și erau destul de numeroase. Din păcate, de câțiva ani buni, lumea colecționistică românească se învârte aproape exclusiv în jurul banilor. Sigur că există și excepții. De exemplu, aș aminti Clubul colecționarilor de la Constanța, care a reușit să rămână, datorită pasiunii și energiei membrilor lui, un centru de dezbatere, nu numai un loc de unde poți să cumperi sau unde poți să vinzi. Cred că dialogul, dezbaterea, schimbul de idei reprezintă adevărata valoare a lumii colecționistice, și nu doar cumpărarea sau vânzarea unor piese. 
 
În ceea ce mă privește, am descoperit această lume destul de devreme, pentru că provin dintr-o familie de colecționari. Bunicul și tatăl meu au fost, tatăl meu încă este un pasionat colecționar. El m-a dus când eram în școala generală, când eram prin clasa a 6-a, la clubul din Câmpina, pe atunci un club dedicat aproape în exclusivitate filateliei, urmând ca în săptămânile și lunile următoare să mă duc singur. Clubul se întâlnea în fiecare zi de marți. Am devenit și eu un mic, nu știu cât de cunoscător, probabil prea puțin, colecționar de filatelie, asemenea prietenilor mei, cu care făceam schimburi. Încet, încet, probabil și datorită familiei, pasiunea mea de colecționar a început să se așeze, să se cristalizeze tot mai mult, să se contureze chiar în ceea ce aș putea astăzi spune că este contribuția mea la colecționismul familiei. Adică, la un moment dat, în jurul vârstei de 21 de ani, am ales un anumit domeniu al acestui fenomen complex și interesant care este colecționismul, am început să colecționez cărți poștale ilustrate și fotografie veche, ceea ce fac și astăzi.
 
După ce am intrat la facultate și am ajuns la București, am descoperit lumea colecționismului de aici. Și trebuie să spun că în anii `90 această lume era una extrem de activă. Era o adevărată plăcere să mergi la clubul de pe Calea Dorobanților, sâmbăta sau duminica și să asiști la discuții, la diverse prezentări legate de colecționism, să cumperi revistele de specialitate care apăreau atunci și dintre care una se numea chiar „Colecționarul”. Încet, am început să-i cunosc și pe colecționari, pe negustori. Datorită lor am aflat despre alte cluburi din România, am participat chiar  la diverse conferințe, diverse congrese, țin minte că în acei ani, de exemplu, la Piatra Neamț se organiza o conferință extrem de interesantă care aduna colecționari din toată țara. Ceea ce nu se mai întâmplă, din păcate, astăzi.
 
Care ar fi piesele de rezistență din colecția dumneavoastră?
Sunt câteva interesante, la care țin foarte mult. De exemplu, am o carte poștală olografă, trimisă de Ferdinand soției sale, principesa Maria. Este o carte care a circulat în Germania, trimisă de Ferdinand, care se găsea la Sigmaringen, Mariei, care se afla la Coburg. Am avut șansa și marea, marea bucurie de a o descoperi și astăzi face parte din colecția mea. De asemenea, alte piese interesante sunt editate în împrejurări deosebite. Cum ar fi, de exemplu, perioada Primului Război Mondial, olografe și ele, cu portretul Reginei Maria și cu câteva rânduri scrise de ea. Probabil că Regina Maria, așa cum o spune, de altfel, și în jurnalul său, a oferit aceste cărți poștale ofițerilor din prima linie a frontului, pe care deseori îi vizita. O altă carte poștală foarte interesantă este trimisă de Nicolae Steinhardt unui prieten de familie, înainte ca el să se călugărească și să se stabilească la Mânăstirea Rohia, și ea o carte poștală olografă. Mai sunt și altele.
 
Printre altele, sunteți expert în bunuri de istorie modernă. Cum devii expert, există o școală de experți?
Din păcate, nu există. Și asta e o mare problemă în România. Există o evidență a Ministerului Culturii în care apar câteva mii de experți recunoscuți din punct de vedere oficial. Dar, din această mulțime, foarte puțini sunt experți veritabili. Din punct de vedere procedural, există o procedură foarte clar stabilită de Ministerul Culturii. Însă nu putem spune că există o școală, măcar un anumit traseu educațional pe care cei care doresc să devină experți să-l urmeze. Cunosc oameni care sunt foarte pricepuți, sunt onești și într-adevăr sunt experți veritabili, fără a fi recunoscuți de Ministerului Culturii ca atare. După cum cunosc oameni care au certificatul de experți și care sunt niște nulități. Așa că, din punctul acesta de vedere, lucrurile sunt destul de fluide și nu știu cum s-ar putea așeza.
 
Sunteți pasionat de literatură contemporană. Care sunt primele trei cărți care vă vin în minte, pe care le-ai citit și care v-au plăcut?
Ana Săndulescu, „Anamneza”, Herg Benet.
Cristina Nemerovschi, nymphette_dark99, Herg Benet
și „Oameni din Dublin” de James Joyce, pe care chiar acum îl citesc.
 
Studenții dumneavoastră citesc literatură contemporană?
Studenții mei sunt, în general, foarte valoroși. Dar, cu regret trebuie să o spun, nu citesc literatură română contemporană. Și am înțeles acest lucru în momentul în care le-am oferit, celor din anul doi, în jur de 20 de volume publicate în ultimii ani la două edituri, poate cele mai bune dintre editurile românești actuale care publică literatură română tânără, Casa de Pariuri Literare și Herg Benet. Ei bine, le-am oferit studenților mei aceste volume, pe care eu le citisem, și am avut surpriza să constat că nimeni nu numai că nu citise niciunul dintre volumele respective, dar nici măcar nu auzise de vreuna dintre cele două edituri. Probabil că s-au mulțumit să-i citească doar pe clasicii literaturii române.
 
E complicat, uneori, să spui de ce îți place un anumit lucru. Pasiunile nu sunt întotdeauna raționale. Totuși, de ce ați ales istoria modernă ca specializare?
Nu cred că am ales-o eu. Cred că ea m-a ales pe mine. Nu cred că e doar o figură retorică ceea ce am spus. Eu am prins sistemul universitar în care studiile la nivel licență durau cinci ani. Eram obligați la un moment dat să optăm pentru o direcție de specializare. În anul al doilea trebuia să anunțăm mai mult sau mai puțin oficial către ce domeniu de specializare vrem să ne îndreptăm. Până în acel moment, nu îmi pusesem problema în ce domeniu urmează să mă specializez. Cei mai mulți dintre colegii mei alegeau fie arheologia, fie istoria contemporană. Mi-am pus și eu această întrebare, ce specialitate voi urma? Făceam tot felul de calcule. Arheologia îmi plăcuse foarte mult în anul I, numai că nu mă atrăgea absolut deloc ideea vieții pe un șantier arheologic, cu toate lipsurile pe care le presupunea, dintre care apa caldă era pe primul loc. Mă atrăgea și istoria contemporană, pentru că în liceu citisem foarte multe lucrări, în special lucrări memorialistice despre războaiele mondiale și la fel de multe biografii, toate aflate în biblioteca noastră de la Câmpina. Însă, eram cumva în dubii dacă epoca aceasta mai recentă din trecutul nostru mi se potrivește. Țin minte că, la un moment dat, la un sfârșit de săptămână, am ajuns acasă și uitându-mă la biblioteca pe care o aveam, pe care tata și bunicul meu o construiseră, uitându-mă la lucrurile pe care le aveam în casă, mi-am dat seama că, de fapt, epoca modernă mi se potrivește cel mai bine. Și nu mi-a părut rău niciodată pentru alegerea pe care am făcut-o. Am avut această șansă, am avut și noroc, poate, să îmi aleg un domeniu și o epocă în care mă simt foarte bine. Am vanitatea să cred că am reușit până acum să scriu câteva  lucruri despre această epocă. Voi mai scrie și altele. Alegerea pe care am făcut-o în anul II de studenție mă bucură și astăzi.
 
Cu ce personalitate din epoca modernă v-ar plăcea să vă petreceți o după-amiază, dacă ar apărea această ocazie?
De multe ori m-am întrebat și eu. Și, câteodată, îmi doresc să apară o mașină a timpului care să îmi permită să fac acest drum, această călătorie în trecutul pe care îl studiez. Probabil că, dacă va apărea această mașină a timpului, profesia de istoric va dispare, ceea ce, iarăși, nu e bine. E greu de spus cu cine mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, e foarte grea alegerea. Sunt tentat în egală măsură să am o discuție și să fiu primit în audiență la Regele Carol I, tentația este la fel de mare în a-l audia pe Titu Maiorescu la unul dintre cursurile sale de la Universitatea din București, la Facultatea de Litere, unde a fost titular. Este foarte mare tentația de a discuta cu un om obișnuit și de a vedea ce părere are el despre această epocă despre care eu am scris, probabil că păreri total diferite față de cele ale mele. Și cu Caragiale ar fi interesant de stat de vorbă.
 
Eventual la Gambrinus.
Eventual la Gambrinus, da, unde am putea savura o bere produsă de Bragadiru și o cafea marghilomană. Cu acest mare cabotin care a fost Caragiale. Nu știu, mă mai gândesc, iar dacă voi avea ocazia acelei călătorii în trecut, cu siguranță voi lua o decizie.
  
Comentarii